Păcatul, mai înainte de toate este un fenomen duhovnicesc, metafizic. Rădăcinile păcatului se află în adâncurile tainice, “mistice”, ale firii duhovniceşti a omului. Esenţa păcatului nu constă în încălcarea unor norme etice, ci în înstrăinarea de viaţa dumnezeiască, veşnică, cea pentru care a fost făcut omul şi către care este chemat în chip firesc, adică prin însăşi firea lui.
Înlăuntrul nostru avem două lumi: cea bună şi cea rea. Amândouă îşi sorb puterea din acelaşi izvor. Această putere este ca o baterie. Dacă la ea se conectează răul, ne duce la dezastru. Dacă se foloseşte de ea binele, atunci toate în viaţa noastră sunt frumoase, liniştite, dumnezeieşti.
Rugăciunea poți să o ții în minte și în timpul bolii și al neputințelor și la slujbă. Doar că, din această cauză uneori doare capul, dar ce să-i faci? Străduiește-te să ții cugetul cu Iisus nu doar în minte, ci îndreptându-l oarecum spre piept. Atunci, desigur, pieptul te va durea, dar fără asta nu se poate.
Nu ținem post pentru Dumnezeu și nici nu ne putem „spăla” noi păcatele. Păcatul înseamnă o rană, iar pocăința ne apropie de Dumnezeu, Cel care vindecă toate. Un cuvânt de mare folos duhovnicesc al Preasfințitului Părinte Damaschin Dorneanul.
Să ne păstrăm pacea lăuntrică cu orice preț. Omul trebuie să se supună voii lui Dumnezeu, după cum îi este lui rânduit. Să fie mulțumit, să dea slavă lui Dumnezeu pentru toate. Dacă cere de la sine prea mult, atunci omul se chinuie singur. Nu trebuie să ceară prea mult, ci să primească totul ca din mâinile lui Dumnezeu. Imediat ce se liniștește, iată mântuirea lui.
Postul cel Mare şi sfânt este o perioadă de preschimbare. Omul poartă în fiecare zi „lupta cea bună”, care are ca scop transformarea, schimbarea duhovnicească deplină a simţămintelor, dorinţelor, nevoilor, gândurilor şi a cugetului trupesc. Printr-un proces minunat, simplu, liniştit, mistagogic şi de rugăciune toate se preschimbă în perioada aceasta.
-Gheronda, observ că nu înaintez duhovniceşte, lucru care mă mâhneşte.
Să vedem cum vorbește Sfântul Grigorie Palama despre rădăcina patimilor şi curățire în Filocalie (pag. 105): „Dacă patimile există la copii din fire, înainte să devină cugetul lor împătimit, totuși ei nu-şi aduc prin faptă contribuţia la aceasta, ci doar prin îndemnul naturii lor.
Din întâmplările pe care le-am analizat nu se deduc principii abstracte şi teoretice referitoare la starea mireanului căsătorit – într-adevăr, nu ne putem aştepta să găsim teorii într-un izvor cum este Patericul -, însă în exemplele vii pe care ni le înfăţişează, ele ne arată clar că este posibil ca un mirean să fie egal duhovniceşte sau superior unui mare pustnic sau ascet din pustiu. Valoarea proprie vocaţiei monahale nu este negată nicăieri, însă se subliniază că Dumnezeu priveşte la sufletul omului şi nu la starea lui exterioară. Aşa cum dovedeşte apoftegma celor doi călugări din Limonariu, curăţia lăuntrică este totdeauna posibilă, oricare ar fi împrejurările externe.
Tema este a dragostei şi fără dragoste nimic nu se înţelege. Când a cerut cineva lui Hristos care este prima poruncă a Legii, Hristos a zis că a iubi pe Dumnezeu din tot ce ai şi din tot ce eşti.
– Gheronda, văd că orice aș face sau aș spune, mă cuprinde mândria.
Împărtășania este Taina în care, sub chipul pâinii și al vinului, se împărtășește credinciosului însuși Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor și spre viața de veci, înfățișându-se totodată, real și nesângeros, Jertfa de pe Cruce a Mântuitorului.
La o primă vedere, aflăm aici o concluzie care bucură inima cititorului modern. Plenitudinea Sfântului Duh (art. anterior. Dumnezeu dăruieşte Duhul Sfânt tuturor după nevoirea fiecăruia), aşa cum pare să afirme Macarie, este accesibilă tuturor, fie călugăr sau căsătorit, în pustiu sau în oraş.
Iar Sfântul Simeon Noul Teolog, scria:
“Mulţi au fericit viaţa pustnicească, alţii pe cea în obşte sau în chinovie. Alţii doresc să stea în fruntea poporului, să îndemne, să înveţe şi să ridice biserici, hrănindu-se din acestea în chip felurit, trupeşte şi sufleteşte.