Porunca lui Hristos, „Fiţi desăvârşiţi precum şi Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este”(Mt. 5:48), trebuie înţeleasă nu relativ, nu într-un sens figurat, ca expresia unei oarecare „tendinţe” veșnice, ci în cel mai adânc înţeles fiinţial: ca mărturie a putinţei omului de a înfăptui până la desăvârşire chemarea sa, urmând lui Hristos-omul, Care însuşi a împlinit această poruncă („Eu poruncile Tatălui Meu am păzit” In. 15:10) „au şezut de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl” (Mc. 16:19), ceea ce în graiul Scripturii arată egalitatea. (Sfântul Sofronie Saharov)
Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor, rânduită de Biserica noastră în prima Duminică după Cincizecime, a adunat în rugăciune obștea Mănăstirii Suruceni împreună cu credincioșii veniți să participe la Sfânta Liturghie.
A fi sfânt nu este o stare excepțională, rezervată doar unor aleși, ci o chemare firească adresată fiecărui creștin. Sfinţenia este rodul firesc al unei vieţi trăite în comuniune cu Sfânta Treime. În Biserica primară, cuvintele „sfânt” și „creștin” erau sinonime. Creștinii de atunci căutau, în mod firesc și cu sinceritate, să răspundă poruncii Mântuitorului: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel Ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48).
Așadar, păcatul – care denaturează chipul lui Dumnezeu din om – nu este ceva normal, firesc, ci sfințenia este chemarea. Ea reprezintă starea autentică, naturală a ființei umane. După cum binele se opune răului, tot așa și sfințenia se opune păcatului.
Părintele Sofronie Saharov subliniază acest adevăr profund, arătând că începutul sfințeniei se naște din conștientizarea propriei căderi: „Sfințenia omului începe atunci când trăiește propriul iad al păcatelor, când își descoperă propria întunecime lăuntrică și se trezește în el dorul după lumină, după restaurare și după frumusețea pe care o vede la Dumnezeu și și-o dorește și el.” Acest dor după Dumnezeu, născut din confruntarea sinceră cu propria noastră întunecime, este primul pas pe calea sfințeniei.
Aceeași idee este întărită de PS Ignatie, Episcopul Hușilor: „Dacă vrem să ne însănătoșim din punct de vedere spiritual și să devenim oameni sfinți, e nevoie să conștientizăm mai întâi că suferim de această boală a păcatului, care ne opacizează, care ne închide unul față de celălalt și ne determină să fim suspicioși, să avem prejudecăți față de cei din jur — toate acestea nu sunt altceva decât oglinda a ceea ce este în noi, pe care o proiectăm pe monitoarele sufletelor din jurul nostru. Ce este în noi, vedem în celălalt și ne chinuim. Păcatul este adevăratul obstacol din calea noastră, în procesul nostru de a ne sfinți, de a ne îndumnezei. În procesul nostru de a maximiza tot ce este mai uman, mai frumos și mai strălucitor din noi — daruri pe care Dumnezeu le-a așezat în sufletul fiecărui om.”
Un sfânt nu caută aprecierea lumii și nu vorbește pe placul tuturor. El nu a făcut și nu va face concesii în fața păcatului, dar negreșit va plânge cu păcătosul și pentru păcătos. Este un stăvilar al puhoiului imoralității unei lumi ce renunță la Dumnezeu și caută „omul puternic” sau „supraomul”. În acest sens, cuvintele Sfântului Apostol Pavel schițează profilul duhovnicesc al tuturor sfinților, din toate timpurile și locurile, știuți și neștiuți: „Ca nişte necunoscuţi, deşi bine cunoscuţi (…); ca nişte întristaţi, dar pururea bucurându-ne; ca nişte săraci, dar pe mulţi îmbogăţind; ca unii care n-au nimic, dar toate le stăpânesc” (II Corinteni 6, 9-10).
Acest chip al sfințeniei nu este doar o excepție a câtorva, ci o chemare adresată fiecăruia dintre noi. Suntem chemați, prin viața noastră, să arătăm celor din jur calea către Dumnezeu și, astfel, să ne alăturăm, treptat, cetelor drepților, aleșilor și sfinților. Dumnezeu ne-a rânduit tuturor aceeași chemare: să ne sfințim viața și să devenim sfinți.
