Faptul că sufletul nu are moarte, şi că, în esenţa lui, îşi are sălaş în lumea cea fără de moarte, se dovedeşte prin faptul că, în lumea aceasta pământească, el se simte călător nemulţumit într-o ţară străină, şi că nimic din lumea aceasta nu-l poate hrăni deplin şi nu-l poate înviora. Şi chiar dacă sufletul ar putea turna în el întreaga lume ca pe un pahar cu apă, setea lui nu numai că nu s-ar potoli, ci ar spori cu siguranţă. Pentru că atunci n-ar mai rămâne în el nici măcar o singură scânteie închipuită de nădejde, dincolo de dealul următor, care să lumineze un nebănuit izvor de apă. (Sfântul Nicolae Velimirovici)
În Duminica Samarinencei, a V-a după Paști, numeroși credincioși au trăit bucuria rugăciunii și a comuniunii duhovnicești alături de obștea monahală a Mănăstirii Suruceni. Pasajul evanghelic al acestei Duminici (In. 4, 5-42) ne descoperă faptul că lui Dumnezeu Îi este dor să îl întâlnească pe om. Nu doar omul tânjește după întâlnirea cu Dumnezeu, ci și Domnul, în iubirea și smerenia Sa, Se coboară spre om, îl caută, vine în întâmpinarea lui, asemenea Păstorului care își caută oaia pierdută. Însăși Întruparea, venirea lui Hristos în lume, nașterea din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, sunt mărturia că Dumnezeu se smerește, caută să se întâlnească cu făptura Sa.
„Samarineanca e un admirabil exemplu al felului cum lucrează Domnul în calitatea Sa de vânător (de oameni), îndeosebi atras de vânatul dificil, de ucenici şi ucenice de caracter, care opun rezistenţă, dar care şi sunt în stare ca acum chiar (nu după o zi, ori un ceas, ori un sfert de oră), să I se predea în duh şi adevăr. I-au fost pe plac un prigonitor ca Saul din Tars, o desfrânată din pasiune ca Maria Egipteanca, un vameş înrăit ca Zaheu, o sfădăreaţă ca samarineanca; nu I-au plăcut feţele palide, călăii, plângăreţii, strecurătorii de izmă, chimen şi untariţă, făţarnicii, purtătorii de caftane şi ciucuri lungi, zeloşii aprinzători de lumânări. Pe Simon-Petru l-a iubit mult, fiindcă era din speţa inşilor înfocaţi, intempestivi, nerăbdători,” ne spune părintele Nicolae Steinhardt.
Dumnezeu nu încetează să-L caute pe om. Așteaptă cu răbdare la ușa inimii fiecăruia, iar atunci când găsește chiar și o mică deschidere, pătrunde cu blândețe și ne cercetează sufletul prin harul Său. Nu judecă, nu disprețuiește, nu pune condiții, ci îl primește pe om așa cum este. Iar când omul îndrăznește să stea în fața adevărului propriei vieți, așa cum s-a întâmplat cu femeia samarineancă, harul lui Dumnezeu poate lucra o schimbare profundă și vie. Dintr-o simplă întâlnire se naște o convertire, o renaștere lăuntrică.
Această lucrare a harului este frumos descrisă de Arhimandritul Zaharia Zaharou: Convorbirea lui Iisus cu femeia samarineancă ne dezvăluie un mare adevăr: din clipa în care omul primeşte cuvântul lui Hristos, cugetul său se înalţă treptat la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu. Mai întâi el descoperă puterea dumnezeiască a acestui cuvânt şi se întăreşte în credinţă, apoi acceptă adevărul lui Hristos-Dumnezeu, călăuzit fiind de credinţa cea dreaptă. Ochiul lăuntric i se curăţeşte şi începe să vadă limpede în a Cui prezenţă se află; sufletul i se umple întreg de lumină, iar inima îi este inundată de Lumina dumnezeiască a Soarelui Dreptăţii. Luceafărul de dimineaţă a răsărit în inima lui, şi astfel el se face fiu al zilei şi se uneşte cu Dumnezeu, aducându-I închinare în duh şi în adevăr. Se închină cu toată inima acestui Dumnezeu Care l-a cinstit cu harul Său, ştiind că El este singurul Dumnezeu adevărat şi Mântuitor al lumii.”
Din clipa în care am luat hotărârea să ne apropiem de Domnul şi să ne unim cu El, devine esenţial pentru noi să înţelegem corect Cine este Dumnezeu, căci, în mare parte, această înţelegere este cea care ne călăuzeşte la dobândirea plinătăţii vieţii Lui. Să ne dăruiască și nouă Bunul Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfintei Fotini samarineanca, bucuria întâlnirii cu Domnul în rugăciune la fântâna lui Iacov din Biserică.
In cadrul Sfintei Liturghii, numeroși credincioși s-au împărtășit cu Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos.