1. Când vei socoti câştigarea banilor şi multul lor folos ca pe o amăgire vremelnică, vei cunoaste că petrecerea cea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu e altceva decât bogăţia. Gândindu-te la aceasta cu încredinţare şi cu ţinere de minte, nu vei suspina, nu vei plânge, nu vei învinui pe nimeni şi pentru toate vei mulţumi lui Dumnezeu.
Cei care îşi dăruiesc toată dragostea lor lui Dumnezeu primesc şi ei toată dragostea lui Dumnezeu, după care El îi descoperă oamenilor.
Copacii aflați în locuri neînsorite și ferite de vânturi poate că par falnici; sunt însă neputincioși și sensibili, nefiind în stare să reziste înfuriatelor furtuni. Dimpotrivă, copacii care sunt plantați în vârfuri de munte, cu toate că trăiesc în mijlocul vremurilor rele, a vijeliilor și zăpezilor, devin mai tari decât fierul. Așa și cu trupurile care încearcă diferite plăceri, care se desfată cu toate felurile de mâncare, care se îmbracă în haine fine, care sunt îngrijite încontinuu și sunt îmbăiate și parfumate, ele devin fragede, nepotrivite pentru nevoințe duhovnicești înalte.
Omul e mereu bolnav și cu trupul, și cu sufletul. După căderea lui Adam, în sufletele noastre au intrat microbii păcatelor, care au atras după sine moartea. Cu rare excepții, cancerul patimilor se dezvoltă nestingherit în sufletele noastre, avându-și rădăcinile adânc implantate în egoismul nostru.
„(…) Scriptura ne-a înfăţişat sufletul lui (al dregătorului n.n) oarecum amestecat: pe de o parte vrednic de laudă, iar pe de altă parte, nefericit şi foarte deznădăjduit. Este vrednic de laudă că a cunoscut pe adevăratul Învăţător, că, părăsind trufia fariseilor, mândria legiuitorilor şi îngâmfarea cărturarilor, a dat acest nume singurului Învăţător bun şi adevărat; era iarăşi vrednic de laudă şi că s-a interesat cum ar putea să moştenească viaţa veşnică. Dar ceea ce dovedeşte că în adâncul sufletului său nu urmărea adevăratul bine, ci caută ce place celor mulţi, este aceea că, deşi a aflat de la adevăratul Dascăl învăţături mântuitoare, nu le-a înscris în inima sa, nici n-a împlinit cu fapta sfaturile date, ci a plecat întristat, fiind întunecat de patima dragostei de avuţie. Aceasta vădeşte ciudăţenia purtării sale şi dezacordul cu sine însuşi.
Vorbeşti mult despre Hristos, însă fără să fii pregătit. Spui multe despre viaţa duhovnicească şi apoi simţi un gol, o fisură adâncă în piept, pe unde se pierde, picătură cu picătură, toată energia ta. Te umpli de furie, nervi şi tensiune. Existenţa ta se înveşmântează într-o tristeţe şi o neorânduială ciudate.
Marea greşeală din partea noastră este că nu vrem să ne supunem voii Atotbunului Dumnezeu care ne arată după împrejurări drumul folositor pentru suflet.
Toţi căutăm un drum liniştit, care există numai în visele noastre, iar nu în realitate pe pământ. Nu tuturor, ci doar câtorva le e dat să se liniştească atunci când se cântă: „Cu sfinţii odihneşte“.
Mintea este un spaţiu, un loc. Dacă Dumnezeu nu îl ocupă, atunci îl ocupă vrăjmaşul. Acest loc nu poate rămâne gol, fără să-L aibă nici pe Dumnezeu, nici răul, păcatul, ispita sau activitatea satanei.
„Sunt pierdut, nu am nădejde de mântuire, dar Tu să mă cauți! Să nu aștepți de la mine să Te găsesc! Nu aștepta să mă întorc. Cum să mă întorc de vreme ce nu știu drumul și m-am rătăcit?” O oaie pierdută găsește drumul? Este și oaia un animal atât de simplu și prostuț…cum va găsi drumul de întoarcere? „Sunt pierdut, nu aștepta deci nimic de la mine… Te rog caută-mă și mă află….”
Fraţii mei iubiţi, mari şi negrăite sunt bunătăţile sfinţilor, covârşind orice minte şi cuvânt, căci ei sunt moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori ai lui Hristos. Căci le-a gătit lor Stăpânul slava Ierusalimului celui de sus, sălaşurile cerurilor cele nestricăcioase şi celelalte bunătăţi care sunt greu de tâlcuit şi greu de povestit celor de pe pământ. Nici nu le-a primit pe acestea auzul, nici nu le-a bănuit sau văzut duhul.
