
E vremea cercetării de sine




Iată o taină: sunt suflete care au cunoscut pe Domnul; sunt suflete care nu L-au cunoscut, dar cred; și sunt și aceia care nu numai că nu L-au cunoscut, dar nici nu cred, și printre ei sunt chiar și oameni învățați.
Necredința însă vine din mândrie. Omul mândru voiește cu mintea sa și cu știința să cunoască toate, dar lui nu i se dă a cunoaște pe Dumnezeu, căci Domnul Se descoperă numai sufletelor smerite. Sufletelor smerite Domnul arată lucrurile Sale care sunt de neajuns minții noastre, dar Se descoperă în Duhul Sfânt.

„În privința patimilor sufletului există o simplă măsură a înfrânării: îndepărtarea totală de (lucrurile) care duc la plăcere fatală. În privința alimentelor însă, așa cum nevoile oamenilor diferă ale unora de ale altora, după vârstă, îndeletnicire și obișnuința corpului, la fel și măsura și modul de folosire a alimentelor sunt diferite, după caz. Astfel, nu e cu putință să fie cuprinși într-o singură regulă toți cei care se exercită în pietate.

Cum să înțelegem că suntem bolnavi duhovniceşte şi care este calea de tămăduire?

Citiţi pe Sfântul Siluan. Pentru el, în lume fiecare îşi are rolul propriu: unul este împărat, altul patriarh, dascăl sau doar muncitor. Nu are nici o însemnătate. A fi împărat sau muncitor – era totuna pentru Siluan. Căci cel ce iubeşte pe Hristos, cel ce şi-a însuşit şi poartă în sine «simţămintele ce erau în Iisus Hristos», trăieşte lumea ca pe un singur Adam, se roagă pentru întregul Adam. Iată adevăratul creştinism.

Nu există niciun păcat care să biruiască iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Dumnezeu îl iubește pe omul pe care Însuși l-a creat, iar când acesta cere mila Lui i-o va da din belșug. Dumnezeu nu este nici procuror, nici polițist, ci doctor care tămăduiește și părinte care iubește. Acest lucru îl trăiește omul în Biserică, care este spital duhovnicesc. Astfel, când găsește un bun părinte duhovnicesc, care are virtutea discernământului, se tămăduiește de orice păcat ar fi săvârșit.

Cunoscând puterea răscumpărătoare a rugăciunii, diavolul, care nu dorește nimic altceva decât pierderea întregii omeniri, ca toți să fie părtași sorții lui, face tot ce-i stă în putință ca să ne împiedice de la rugăciune. Diavolul nu încearcă prea mult să ne împingă să păcătuim, căci știe că pocăința sinceră poate șterge mulțime de păcate, ci încearcă mai cu seamă să devoreze timpul vieții noastre, insuflând în noi pofta de distracții, gustul pentru noutăți și chiar o anume sete de știință și cunoaștere din care până și ideea de Dumnezeu a fost trecută cu vederea.

Nu fă din rugăciune roaba bunului tău plac. Nu spune nebunește: N-am niciun chef să mă rog. E o ocară adusă lui Dumnezeu, și adevărată hulă.

Noi vorbim cu gura, dar cu mintea suntem departe… Şi ne mustră Iisus Hristos, spunea contemporanilor Săi acest lucru care ne doare şi acum când îl auzim: „Poporul acesta Mă cinsteşte numai cu buzele, iar cu inima este departe de Mine” (Isaia 29, 13; Matei 15, 8). Şi atunci, dacă e departe, aşteaptă… Noi însă suferim… Ne rugăm cu rugăciunile obişnuite şi plecăm din biserică sau de la locul de rugăciune tot aşa de răi, cum am fost până atunci. De ce?

Nimeni dintre noi, dacă vrea să fie socotit înțelept, să nu uite să mulțumească pentru tot ce i se întâmplă în viață. Însă cei mai mulți dintre oameni fac precum cei nemulțumitori: disprețuiesc cele ce au și doresc cele ce le lipsesc. Robul e nemulțumit că nu-i liber. Cel născut liber e nemulțumit că nu s-a născut în altă țară, mai cu vază, că nu-i dintr-o familie renumită prin noblețe, care să fie celebră.

„Spune-mi pentru ce ne înnebunim de pofta de bani, când ne stau în față Împărăția cerurilor şi bunătățile acelea nespuse? Pentru ce preferăm pe cele vremelnice, pe cele ce de multe ori nu ne rămân nici până seara, în locul celor veşnice, care ne rămân pururea? Poate fi, oare o nebunie mai mare ca aceasta, să ne lipsim şi de bunătățile veşnice din pricina dorinței vremelnice şi nici de averi să nu ne putem bucura pe deplin?

Hristos stă afară de uşa sufletului nostru şi bate ca să-I deschidem, nu intră înăuntru. Nu vrea să ne siluiască libertatea pe care El Însuşi ne-a dat-o. O spune în Apocalipsă: Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu mine (Apocalipsa 3, 20). Hristos este nobil. Stă afară de uşa sufletului nostru şi bate lin. Dacă Îi deschidem, va veni înlăuntrul nostru şi ne va dărui totul, pe Sine, tainic, fără zgomot.




“(…) În Psaltire găsim cuvintele: Al Tău sunt eu, mântuieşte-mă! Când rostesc aceste cuvinte mă văd împărţit. Căci zicând lui Dumnezeu: Al Tău sunt eu, vorbesc despre mine însumi; însă îndărătul acestei expresii se ascunde şi alt gând, că nu este destul expresie. „Până când Tu însuţi, Dumnezeule, vei zice: Da, tu eşti fiul Meu, eu nu mă pot încrede în cuvintele mele: Al Tău sunt eu… Singure cuvintele mele nu sunt destul: trebuie ca şi Tu să dai mărturie sufletului meu şi, dacă vrei, şi împrejurul meu, despre faptul că eu sunt fiul Tău“.

De multe ori, rugăciunea pe care o facem noi nu este la măsura la care trebuie să fie, iar Dumnezeu, știind mai bine ce ne este nouă de folos, nu ne dă ceea ce-I cerem. Ne dă, însă, posibilitatea să stăruim în rugăciune și e bine să stăruim și să nu ne pierdem nădejdea. Cândva tot ne ajută Dumnezeu și, dacă nu ne ajută cum vrem noi, ne ajută cum știe El să ne ajute. Oricum, faptul de a te ruga lui Dumnezeu este un câștig.