Ziua în sine este binecuvântată de Dumnezeu. Oare nu înseamnă aceasta că tot ceea ce conţine ea, tot ceea ce s-a petrecut cu noi în decursul ei este după voia lui Dumnezeu? Dacă crezi că lucrurile se întâmplă datorită sorţii înseamnă că nu crezi în Dumnezeu. Iar dacă primim tot ceea ce se întâmplă şi pe tot omul care vine la noi în acest duh, vom vedea că suntem chemaţi să facem lucrarea Domnului în orice moment şi în orice împrejurare a vieţii noastre.
Ce căutăm noi în lumea aceasta? Căutăm slava care trece și nu-i rămâne nici urma?
Ţine minte chipul smereniei: trupul tău este luat din pământ şi în pământ va merge iarăşi. Ai fost adus întru fiinţă din nefiinţă şi neştiut îţi este unde vei merge – unde vei fi rânduit de Dumnezeu. Nu tu însuţi te-ai adus la fiinţă şi nu știi unde te vei strămuta după fiinţarea vremelnică de aici.
Domnul a dat pe pământ pe Duhul Sfânt şi cei în care Acesta viază simte în el raiul. Vei zice poate: „De ce nu este şi în mine un asemenea har?” Pentru că nu te-ai predat voii lui Dumnezeu, ci trăieşti după voia ta.
Cum să facem să scăpăm de efectele psihologice ale traumelor din viețile noastre, chiar dacă îi iertăm pe cei care ni le-au pricinuit?
Îmi scrii despre o ciocnire neaşteptată cu sora ta… experienţa ne arată că mândria jignită, chiar şi pe cei mai apropiaţi îi aşează departe unul de celălalt.
Ce să faci? Toţi avem o slăbiciune – dorinţa de a ni se da totdeauna dreptate; şi prin această dorinţă îi supărăm şi pe alţii, şi pe oameni îi facem vinovaţi înaintea judecăţii lui Dumnezeu; pentru că, precum spune Sfântul Isaac Sirul, îndreptăţirea de sine nu este admisă în legea evanghelică…, ci se spune clar şi fară înconjur: „Cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt”.
Există rugăciuni pentru cei care urmează să moară, de pregătire pentru această trecere spre cele veşnice. In primul rând, această pregătire constă în întoarcerea de la cele vremelnice la cele veşnice. Sfântul Serafim spunea înaintea morţii sale: „Trupeşte mă simt aproape de moarte, dar în duh sunt ca un nou-născut, simt toată noutatea şi prospeţimea unui început, nu a unui sfârşit.”
Un învăţător de Lege, ispitindu-L pe lisus, l-a întrebat: învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege? El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua la fel cu aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii. Şi fiind adunaţi fariseii, i-a întrebat Iisus, zicând: Ce vi se pare despre Hristos? Al cui Fiu este? Zis-au Lui: Al lui David. Zis-a lor: Cum deci David, în duh, Îl numeşte pe El Domn? — zicând: „Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale”. Deci dacă David, Îl numeşte pe El Domn, cum este fiu al lui? Şi nimeni nu putea să-I răspundă cuvânt şi nici n-a mai îndrăznit cineva, din ziua aceea, să-L mai întrebe. (Matei 22, 35-46)
Pentru om cea mai mare pedeapsă este ca Dumnezeu să-l lase propriei voi. În epoca noastră, care a lepădat pe Hristos, nimeni nu înţelege această părută robie.
Îi dăm lui Dumnezeu o bucățică de pâine și un pic de vin – de fapt acestea sunt mai nimic. Nu au mare valoare. Dar ce le face să fie valoroase este ceea ce creștinii aduc în inimile lor și că transmit prin aceste daruri toată credința lor, toată smerenia lor, toată pocăința lor, toate așteptările lor de la Dumnezeu și toată viața lor pe care o pun în aceste daruri și îi spun lui Dumnezeu:
Este un fapt binecunoscut că astăzi căsătoria trece printr-o criză. Acest lucru este adeverit de numărul mare de divorțuri, dar și de mulțimea de perechi care, fără să mai ajungă la divorț, trăiesc în concubinaj și nu găsesc nici o fericire și nici o bucurie în legăturile lor.
