Cu voia lui Dumnezeu, pleacă de pe câmpul luptei duhovniceşti cei sfinţi şi cei păcătoşi, cei care au adunat şi cei care au risipit. Oare putem îndrăzni să enunţăm vreo apreciere cu privire la modul cum au trăit? Nu şi iarăşi nu! Iar pentru noi înşine va trebui să dăm răspuns.
Păcate este uşor să facem, iar pentru a ne ridica din ele avem nevoie de multe eforturi. Viaţa însă este atât de scurtă, iar după ea ne aşteaptă Veşnicia.
Momentul când omul tânjeşte să schimbe cu propriile forţe ceva la sine sau în sine însuşi reprezintă clipa stingerii vieţii adevărate, duhovniceşti şi harice. In starea aceasta, necăutând la eforturile titanice depuse, nu apare vreun rod adevărat. Pentru că Domnul a spus: „Fără mine nu puteţi face nimic”.
Orice lucru pe care urmează să-l faceţi, primiţi-l ca fiind încredinţat de însuşi Dumnezeu şi împliniţi-l de parcă l-aţi face pentru Dumnezeu însuşi. Astfel, gândurile dumneavoastră vor fi mereu la Domnul, dar această obişnuinţă o puteţi deprinde numai cu ajutorul lui Dumnezeu.
Iar tu încearcă să trăieşti atent măcar o zi, făcând observaţii asupra propriei persoane. Cine eşti în raport cu ceilalţi oameni? Pentru început cunoaşte-te pe tine însuţi, apoi încearcă să trăieşti împotrivindu-te păcatului. Astfel vei afla cât de greu este să faci aceasta, iar văzând aceasta, vei învăţa îngăduinţa faţă de neputinţele oamenilor şi nu vei mai osândi pe nimeni. Există două păcate care periclitează în mod special mântuirea omului: osândirea şi smintirea aproapelui.
Feriţi-vă de osândire şi de concluzii pripite. Dacă pe noi înşine ne cunoaştem cu greu, cu atât mai mult pe alţii. Să tăcem! Să ne rugăm pentru cei care ne-au tulburat cumva sufletul şi Domnul ne va milui şi pe noi şi pe cel care ne-a greşit, căci noi toţi avem atâta nevoie de milostivirea Lui.
Arhim. Ioan Krestiankin, Unui fiu duhovnicesc necunoscut, Editura Doxologia, 2016