Da, trebuie să te spovedeşti curat! E cineva acolo care-ţi face asta şi acel cineva te are la mână cu ceva. Poate sunt lucruri pe care nu le-ai iertat celor care te-au rănit? Dar să ştii că şi noi ne mai plictisim la rugăciune! Nu avem inima aprinsă de dorul lui Dumnezeu ca să ne rugăm curat mereu!
O, omule, nu te îndoi în privința vindecării sufletului, apropiindu-te de Doctorul ceresc. Nu spune: „Cine va achita pe nelegiuit sau pe ucigaș sau pe curvar sau pe cel de alt neam, pe elin sau pe samaritean sau pe vameș în relele făptuite?”.
De vreme ce, printr-un singur cuvânt, prin pocăință, i-a vindecat pe toți, zicând: „Nu am venit să chem pe drepți, ci pe păcătoși la pocăință” și nu trebuie să fie oamenii necredincioși prin deznădejde, avem loc de iertare de la Stăpânul.
Adevărul este că noi, la măsurile la care suntem, în general nu suntem nici iubitori, nici urâtori. Stăm cumva la cota zero, adică între iubire şi ură. Poate înclinaţi mai mult spre iubire, dar în orice caz, nu la măsurile la care ni se cere să avem iubirea faţă de oameni.
Cât de rar se întâmplă să ne purtăm cu oamenii aşa cum am vrea să se poarte şi ei cu noi! Aşteptăm de la oameni stimă, iar noi îi înjosim; aşteptăm să fim ajutaţi la nevoie, dar nu ne gândim niciodată să ajutăm aproapelui când avem îndestulare trupească.
La Muntele Athos, când eram încă începător, un monah bătrân mi-a spus într-o zi ceva minunat în legătură cu treburile cele mai smerite: „Nici o muncă nu înjoseşte valoarea omului. Singur păcatul năruie viaţa dumnezeiască în noi”.
Dumnezeieştii Atotsupradesăvârşiri toate îi sunt cunoscute atât înainte de a se întâmpla, dar şi până la sfârşitul lor nesfârşit. Nouă ni se par necunoscute, schimbătoare şi de neînţeles, din pricina feluritelor schimbări pe care le-a provocat căderea omului şi din pricina purtării lui lipsite de trezvie şi vinovate.
Așa a cugetat Sfântul Grigorie la Maica Domnului și la această taină a tainelor, cum întru ea S-a odrăslit mai presus de fire Fiul lui Dumnezeu, cum îi făgăduise prin Arhanghelul Gavriil: „Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine! Vei lua în pântece și vei naște Fiu…”. Atunci Maica Domnului a zis: „De unde mie aceasta, de vreme ce eu de bărbat nu știu?”.
Era la noi, la mănăstire, un părinte – Serafim Popescu –, și el zicea: „Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut”, iar părintele Arsenie Boca îl completa: „Iubirea lui Dumnezeu față de cel mai mare păcătos e mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt față de Dumnezeu”. Dumnezeu vrea să ne ajute, să ne ridice, vrea să ne sfințească, vrea să ne primească între ai Săi, să ne ridice mai presus de noi.
Dar unul dintre ucenici, acela pe care-l iubea Iisus, stătea la masă culcat pe pieptul Lui. Câte poeme minunate, câte tablouri sfinte, câte predici ziditoare s-au înălţat spre cer şi au umezit ochii a mii şi mii de oameni, pornind de la acest dumnezeiesc moment!
Zilele noaste sunt zilele din urmă. Eu nu sufăr, mă iertați, de profetism, de profetismul facil și nici nu vreau să vorbesc în felul acesta, dar urmez Evanghelia. Evanghelia spune că în zilele din urmă viața credincioșilor va fi foarte dificilă. Oare, când va veni Fiul Omului iarăși pe pământ, la a Doua Venire, va mai găsi credință printre creștini?
Prin credință înțelegem tainele care depășesc puterile minții: „Prin credință înțelegem că s-au întemeiat veacurile prin cuvântul lui Dumnezeu, de s-au făcut din nimic cele ce se văd” (Evrei 11, 3).
Prin credință, sufletul nostru se ridică până la Dumnezeu, cu Care unindu-ne, ne putem mântui.
Societatea noastră civilizată a adus drepturile femeii, dar Domnul Iisus a adus respectul ei.