Noi toți dorim în chip firesc și avem poruncă să fim desăvârșiți. Domnul poruncește: „Fiți dar voi desăvârșiți, precum și Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârșit este” (Matei 5, 48); Sfântul Apostol Pavel îndeamnă: „Cu răutatea fiți prunci, iar cu mintea fiți desăvârșiți” (I Corinteni 14, 20). Dumnezeu cere de la creștini plinătatea desăvârșirii, adică cere ca noi să fim desăvârșiți în toate virtuțile.
Îți spun de-a dreptul: cea mai mare și mai desăvârșită lucrare pe care o poate dori și dobândi omul este apropierea de Dumnezeu și rămânerea în unire cu El.
Dar nu puțini sunt cei care zic că desăvârșirea vieții creștine constă în postiri, în privegheri, în metanii, în culcări pe pământul gol și în alte asemenea aspre chinuiri ale trupului. Alții zic că ea constă în rostirea a multe rugăciuni acasă și în participarea la slujbe lungi în biserică. Și sunt și dintre aceia care socotesc că desăvârșirea noastră constă cu totul în rugăciunea minții, în însingurare, în pustnicie și în tăcere. Însă cea mai mare parte limitează desăvârșirea la împlinirea exactă a tuturor pravilelor privitoare la lucrarea de nevoință, neabătându-se nici în excese și nici în lipsuri, ci ținând aurita cale de mijloc. Totuși, toate aceste fapte bune singure nu constituie desăvârșirea creștină pe care o urmărim, ci sunt doar mijloace și unelte pentru a o dobândi.
Pe de altă parte însă, aceleași fapte bune amintite pot să pricinuiască mai multă vătămare decât nelucrarea lor, acelora care își așază pe ele toată temelia vieții și a nădejdii lor. Aceasta se întâmplă nu din vina faptelor în sine, căci ele sunt toate cucernice și sfinte, ci din vina acelora care nu le folosesc după cum se cuvine, atunci când ei, luând aminte numai la săvârșirea lor dinafară, își lasă inima să alerge la voile lor proprii și la cele ale diavolului.
Viața duhovnicească și desăvârșirea nu constau doar din aceste fapte bune văzute, ci ele constau în apropierea de Dumnezeu și în unirea cu El.
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Războiul nevăzut, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2013