– Vorbeaţi de duhul dragostei. Cum să ajungem să-l iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine, mai ales atunci când cel de lângă noi ne înşeală aşteptările?
– Din nefericire, noi îl iubim pe aproapele nostru având în minte nişte criterii omeneşti. Iubirea de aproapele este o poruncă dumnezeiască, adică noi ar trebui să ajungem în așa fel încât, indiferent cum se prezintă el în faţa ochilor noştri, indiferent cum se prezintă el în societate, noi să-l iubim aşa cum îl iubeşte Dumnezeu. Aceasta este ţinta. Dacă ne-au zis Părinţii că iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu, înseamnă că iubirea la care avem noi acces este una nelimitată. Dar noi, din păcate, ne raportăm la aproapele cu criterii pur omeneşti.
Şi mai este ceva: partea a doua a celei mai mari porunci din Lege, „Iubeşte-L pe Dumnezeu din tot sufletul tău, din toată inima ta, cu tot cugetul tău, cu toată puterea ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi” cf. Marcu 12:30-31 – deci, iubirea aceasta din partea a doua are un termen de comparaţie: „ca pe noi înşine”. Cred că, nu în puţine cazuri, noi nu ne iubim pe noi înşine. Felul cum ne comportăm, felul cum ne îngrijim de viaţa noastră duhovnicească arată că, de fapt, nu ne iubim pe noi înşine, ci ne urâm pe noi înşine. Iubirea de sine, ca patimă, este până la urmă o ură de sine. Şi atunci, dacă noi nu ne iubim pe noi înşine aşa cum ar vrea Dumnezeu să ne preţuim și sufletul, şi trupul, înseamnă că nu ştim nici cum să-l iubim pe aproapele, mai ales dacă aproapele ne-a rănit.
Într-adevăr, a ajunge să iubeşti această persoană este un lucru greu, dacă nu aproape imposibil. Dar noi, repet, nu-l iubim pe aproapele cu puterile noastre, nu ţinem la el pornind de la nişte sentimente omenești. Şi există etape în a-l iubi pe aproapele în cazul în care am fost răniți. Prima etapă este să nu răspundem cu aceeaşi măsură, adică să nu ne răzbunăm, să nu-i întoarcem răul cu rău, pentru că atunci doar înmulţim răul. Nu se neutralizează ceva decât cu opusul lui. Deci, într-o primă etapă, să nu răspundem la rău cu rău. Apoi, să ne rugăm când vedem că nu putem să-l iubim – sau, mai grav, nu putem să-l vedem în faţa ochilor, sau dacă ne gândim la el ne cuprind sentimente de înverşunare împotriva lui, de ură uneori somatizată. Sunt sigur că mulţi dintre noi ne aducem aminte că am simţit, aşa, ca o gheară în stomac atunci când nu-L aveam pe Dumnezeu în minte şi eram puşi în faţa unei fapte de trădare, mai ales din partea celui la care am ţinut. Deci, când simţim toate acestea, să ne îndreptăm spre Dumnezeu: „Doamne, mi-ai spus să-l iubesc pe aproapele meu. Vezi că nu pot să-l suport, învaţă-mă Tu cum să-l iubesc, dă-mi Tu din iubirea Ta!”. Să-l citim pe Sfântul Siluan Athonitul, care atât de mult subliniază lucrul acesta, că iubirea de vrăjmaşi este o etapă absolut necesară în apropierea faţă de Dumnezeu.
Concluzia este că nu putem iubi cu puterile noastre, dar măcar să ne străduim să nu urâm, să nu ne răzbunăm. Putem să ne rugăm pentru cei care ne-au rănit, pentru cei care ne-au trădat, pentru cei care ne-au făcut rău, şi să acţionăm împotriva a ceea ce simţim noi, pentru că simţirea noastră, de multe ori, e una pătimaşă. Să nu ne conducem numai după simţiri, ci să ne conducem după ceea ce ştim că vrea Dumnezeu de la noi. Această lucrare de a lupta cu ceea ce simţi tu în mod pătimaş, Dumnezeu o vede şi vine El cu harul Său, şi s-ar putea, într-un anumit moment, să primim o dragoste faţă de cineva care ne-a făcut rău, total neexplicabilă din punct de vedere raţional.
Preasfințitul Damaschin Dorneanul, “Familia ortodoxă”, nr. 12 (107) /2017
♥️♥️♥️♥️♥️♥️♥️♥️♥️♥️♥️