Eu sunt [făcut după] chipul lui Dumnezeu. Potrivit cu aceasta, noi trebuie să fim și înțelepți pentru a dobândi bunătățile cele din început. Să știi că tu trebuie să te porți potrivit cu Hristosul tău, cu Care trebuie să ai și asemănare adevărată.
Dumnezeu cheamă pe toţi. Dar nu toţi răspund chemării Lui. Cei ce au răspuns sunt greu încercaţi de către Dumnezeu, iar greul încercării Dumnezeu îl măsoară cu gradul credincioşiei şi dăruirii faţă de Dânsul. Cei ce iubesc pe Dumnezeu trec prin multe și grele ispitiri. Aş voi aici să ating o problemă cât se poate de însemnată, despre care totuşi nu ştiu deloc cum să mă exprim. Nu aflu nici cuvinte, nici căi de a lămuri această temă. De este cu putinţă, încercaţi să mă înţelegeţi din următoarele neputincioase cuvinte.
Citim în Sfânta Scriptură că Iuda s-a căit: „Atunci Iuda, cel ce L-a vândut, văzând că a fost osândit, s-a căit şi a adus înapoi arhiereilor şi bătrânilor cei 30 de arginţi, zicând: Am greşit vânzând sânge nevinovat. Ei i-au zis: Ce ne priveşte pe noi? Tu vei vedea. Şi el, aruncând arginţii în templu, a plecat şi ducându-se s-a spânzurat” (Matei 27, 3-5). Nu s-a pocăit. Și exact pentru acest motiv a ajuns la sinucidere.
In momentul în care privim Spovedania, fundamental, ca pe un act mai mult al lui Hristos decât al nostru, Taina Pocăinței ne apare într-o lumină mai accentuat pozitivă. Nu mai este doar experiența propriei slăbiciuni și dezintegrări, ci și a iubirii tămăduitoare a lui Dumnezeu.
Dragii mei, de-a lungul vieţii mele am avut o singură rugăciune. Viaţa mea a fost, cel puţin în primele trei sferturi, foarte zbuciumată şi nu o dată, nu de două ori, nu de trei ori, m-am simţit în imediata vecinătate a morţii, datorită suferinţelor şi primejdiilor prin care am trecut.
Ne-am învăţat cu foarte mult, ne-am învăţat cu de toate, ne-am învăţat cu multă comoditate, ne-am învăţat să nu mai postim, ne-am învăţat să nu ne mai ostenim, şi atunci nu mai avem bucurie pentru lucrurile mici.
“În cele mai multe cazuri încercările ce vin asupra noastră, la prima vedere, sunt neînsemnate încât nici nu le-ai putea socoti încercări. Dar aceasta-i doar o viclenie a vrăjmaşului care, datorită unei experienţe îndelungate, a dobândit în lupta cu omul necălit o dibăcie extraordinară. Îngerul căzut a observat că ispitele evidente, grosiere şi violente îi insuflă omului un zel puternic şi un mare curaj pentru a se lupta cu ele. Pentru a rămâne ascuns, le va înlocui pe acestea cu ispite mai uşoare, dar foarte subtile, şi de o extremă eficacitate. Ele nu provoacă zel în inimile noastre, ele nu declanşează o luptă spirituală, dar te ţin într-un fel de letargie şi aruncă duhul nostru în stare de espectativă.
1. Când vei socoti câştigarea banilor şi multul lor folos ca pe o amăgire vremelnică, vei cunoaste că petrecerea cea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu e altceva decât bogăţia. Gândindu-te la aceasta cu încredinţare şi cu ţinere de minte, nu vei suspina, nu vei plânge, nu vei învinui pe nimeni şi pentru toate vei mulţumi lui Dumnezeu.
Cei care îşi dăruiesc toată dragostea lor lui Dumnezeu primesc şi ei toată dragostea lui Dumnezeu, după care El îi descoperă oamenilor.
Copacii aflați în locuri neînsorite și ferite de vânturi poate că par falnici; sunt însă neputincioși și sensibili, nefiind în stare să reziste înfuriatelor furtuni. Dimpotrivă, copacii care sunt plantați în vârfuri de munte, cu toate că trăiesc în mijlocul vremurilor rele, a vijeliilor și zăpezilor, devin mai tari decât fierul. Așa și cu trupurile care încearcă diferite plăceri, care se desfată cu toate felurile de mâncare, care se îmbracă în haine fine, care sunt îngrijite încontinuu și sunt îmbăiate și parfumate, ele devin fragede, nepotrivite pentru nevoințe duhovnicești înalte.
Omul e mereu bolnav și cu trupul, și cu sufletul. După căderea lui Adam, în sufletele noastre au intrat microbii păcatelor, care au atras după sine moartea. Cu rare excepții, cancerul patimilor se dezvoltă nestingherit în sufletele noastre, avându-și rădăcinile adânc implantate în egoismul nostru.
„(…) Scriptura ne-a înfăţişat sufletul lui (al dregătorului n.n) oarecum amestecat: pe de o parte vrednic de laudă, iar pe de altă parte, nefericit şi foarte deznădăjduit. Este vrednic de laudă că a cunoscut pe adevăratul Învăţător, că, părăsind trufia fariseilor, mândria legiuitorilor şi îngâmfarea cărturarilor, a dat acest nume singurului Învăţător bun şi adevărat; era iarăşi vrednic de laudă şi că s-a interesat cum ar putea să moştenească viaţa veşnică. Dar ceea ce dovedeşte că în adâncul sufletului său nu urmărea adevăratul bine, ci caută ce place celor mulţi, este aceea că, deşi a aflat de la adevăratul Dascăl învăţături mântuitoare, nu le-a înscris în inima sa, nici n-a împlinit cu fapta sfaturile date, ci a plecat întristat, fiind întunecat de patima dragostei de avuţie. Aceasta vădeşte ciudăţenia purtării sale şi dezacordul cu sine însuşi.
Vorbeşti mult despre Hristos, însă fără să fii pregătit. Spui multe despre viaţa duhovnicească şi apoi simţi un gol, o fisură adâncă în piept, pe unde se pierde, picătură cu picătură, toată energia ta. Te umpli de furie, nervi şi tensiune. Existenţa ta se înveşmântează într-o tristeţe şi o neorânduială ciudate.