Un filolog povestea odată unui prieten o întâmplare interesantă. Într-o zi, pe când se plimba printr-un cartier mărginaş al oraşului său, auzi ieşind dintr-un bordei sărăcăcios nişte gemete sfâşietoare. Împins de curiozitate, intră înăuntru şi dădu peste o bătrână care se zbătea în chinurile morţii. Auzind că a intrat ci-neva în odaie, bătrâna întrebă abia şoptind:
Oameni săraci vor fi întotdeauna, fiindcă izvoarele sărăciei sunt nesecate: bolile, şomajul, disproporţia între salariu şi trebuinţele traiului, viciile.
Economiştii formulează mii de soluţii pentru lichidarea acestei plăgi sociale, a sărăciei. Statele iau multe măsuri de ajutorare a celor oropsiţi. S-au făcut şi se fac îmbunătăţiri simţitoare ale traiului lumii nevoiaşe, prin asigurările de orice fel, prin opere de asistenţă, prin promovarea carităţii publice. Dar oare unde îşi au temeliile toate aceste eforturi ce se fac pentru rezolvarea problemei sărăciei?
Se zice că Cezar, pe când trecea Alpii, a ajuns într-un sat, nimerind în toiul unor agitaţii vehemente pentru alegerea unui şef. Se opri să vadă spectacolul. Căpitanii care erau în jurul său se mirau: „Şi în aceste locuri mai sunt dispute pentru întâietate”. Iar Cezar, oricât de mare om era, le răspunse: „Mai bine să fiu primul în acest cătun din fundul munţilor, decât al doilea în Roma”.
Călătorii povestesc că seara, când vântul adie uşor peste nisipurile pustiului, se aude de departe ca un lung suspin. „Ascultă – zice atunci arabul – ascultă pustiul! Auzi cum plânge? El se tânguie pentru că ar vrea să fie o livadă răcorită de ploaie”.
Minunat de bine se poate asemăna lumea de azi cu acele deșerturi care suspină după roua cerului.
„Faptele Apostolilor” istorisesc că în vremea când ucenicii Domnului erau prigoniţi de jidovi, de frică, nimeni nu îndrăznea să se alăture cetei lor. Un fenomen asemănător se observă şi în vremea noastră. Astăzi o mulţime de intelectuali refuză să intre în ceata creştinilor practicanţi, refuză să vină la picioarele amvonului şi să îngenuncheze înaintea altarului. Pierdut-au oamenii aceştia credinţa? Aflat-au împotriva religiei argumente şi obiecţii de nebiruit? Sau se îndoiesc de dovezile dumnezeiești ale Creştinismului? Unii poate că da, dar nu toţi. Mulţi se ţin departe de practicile religioase din timiditate: nu îndrăznesc să se manifeste creştini.
S-au găsit unii care au zis că religia e „înapoiată”. Referindu-ne la faptul că religia nu vrea să-şi schimbe nimic din dogmele sale, din formele de cult sau din principiile de morală, am zis că această învinuire, în loc să fie o jignire, este un titlu de glorie. În sensul arătat, religia trebuie să fie „înapoiată”. Ea nu-şi poate schimba nimic din ce este şi din metodele ei de lucru, ci ea trebuie să păşească peste veacuri neschimbată, nealterată, senină, pe frunte cu aceeaşi aureolă de veşnicie. Dar invectiva are şi un alt înţeles.
Pe ici, pe colo, se aude vorba că religia se potriveşte mai bine cu firea sensibilă, delicată şi visătoare a femeii. Pe când bărbatul, care e chemat să îndeplinească rosturi mai aspre, mai dure, în vârtejul luptei pentru existenţă, nu e atât de avizat la ajutorul ei.
Religia este deopotrivă de necesară şi de folositore bărbaţilor şi femeilor. Ambele categorii au acelaşi Dumnezeu în ceruri, acelaşi suflet nemuritor, aceeaşi veşnicie de câştigat. Dar nu numai atât. Religia este necesară bărbaţilor şi pentru consideraţiuni speciale.
„Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei, 3, 2) ne vesteşte Sfântul Ioan Botezătorul când îşi începe predica în pustie şi „Pocăiţi-vă căci s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei, 4, 17) este şi începutul predicii Mântuitorului Hristos după botez şi ispitirea din deşert pentru a ne demonstra că un început de viaţă nouă nu este posibil fără căinţă pentru răutăţile trecute.
M-am întâlnit cu un fost coleg de şcoală pe care nu-l văzusem de multă vreme. Sărmanul… era deznădăjduit! Nu demult se căsătorise. Luase o fată tânără, frumoasă, cinstită, bună, pe care o adora. Dar… vai! Peste cuibul lor paşnic şi fericit s-a abătut nenorocirea. A dat o boală nemiloasă peste biata femeie şi în câteva săptămâni boala a băgat-o în pământ. Colegul era zdrobit rău sufleteşte. Nu-şi mai afla mângâiere. „De ce mi-a fost dat să îndur o astfel de soartă?”, zicea el. „De ce nenorocirea s-a abătut tocmai peste mine, care trăiam aşa de fericit?
Sunt convins că dintr-o sută de oameni care dispreţuiesc religia sau o detestă, cel puţin nouăzeci nu o cunosc. Oamenii resping ceea ce nu au cercetat, detestă ceea ce nu au gustat. Deci alta dinte cauzele cele mai obişnuite ale necredinţei este ignoranţa religioasă.
Nu e de mirare. Te cuprinde groaza când vezi cum sunt crescuţi bieţii copii din punct de vedere creştinesc. De cele mai multe ori se nasc într-un mediu străin religiei.
Stăteam odată de vorbă cu un cunoscut, un bun slujbaş al Statului, om plăcut şi de treabă. Ştiindu-l cam indiferent faţă de cele religioase şi că nu cam dă pe la biserică, i-am făcut puțin reproş pentru nepăsarea lui într-o chestiune atât de importantă.
Dar omul meu nu mi-a rămas dator cu răspunsul. Iată cum s-a dezvinovăţit:
Mai deunăzi stăteam de vorbă cu un funcţionar şi-mi exprimam regretul că atâţia dintre intelectualii oraşului nostru strălucesc prin absenţa lor de la liturghia duminicală. Omul s-a simţit dator să dea o explicaţie şi iată ce mi-a răspuns: „Apoi, domnule părinte, doar nu vei pretinde ca noi intelectualii să credem la fel cu prostimea. Ţăranii pot lua de bune toate câte li se spune în Evanghelie despre Hristos, despre minuni. Dar noi… ăştia cu ştiinţă de carte, nu le putem crede pe toate”. Interlocutorul meu vroia, cu alte cuvinte, să spună că credinţa ar fi apanajul minţilor reduse, simpliste, primitive.
Ce frumoase şi binefăcătoare sunt râurile care străbat văile noastre!… Pretutindeni în jurul lor ele înviorează, răcoresc şi fertilizează ţinuturile. Iar râurile îşi au izvoarele în munţii pietroşi şi înalţi, de unde coboară, dând pământului viaţă şi fecunditate. Ceva asemănător este religia. Ea este o culme sfântă de la care coboară râuri de viaţă şi de binefaceri. Până acum am privit religia în raport cu viaţa individuală. Am arătat că ea este indispensabilă şi de mare preţ, fiindcă numai dânsa oferă omului lumină în faţa enigmelor vieţii, mângâiere în suferinţă şi seninătate în faţa morţii.
Între multe alte obiecţii care se ridică împotriva religiei creştine este şi aceasta: religia nu se potriveşte omului veacului nostru din cauză că se ocupă prea mult cu viaţa viitoare, cu soarta omului în veşnicie şi neglijează realitatea, nu are interes pentru necazurile şi trebuinţele vieţii prezente.
Este minunat de frumoasă pilda Evangheliei cu oaia cea pierdută. Un păstor are în seama sa o sută de oi. Într-o zi pierde una. Ce face el? Lasă pe cele nouăzeci şi nouă şi merge s-o caute pe cea pierdută. Aleargă zi şi noapte, cercetează toate locurile şi n-are odihnă până n-o află.
Iar după ce a aflat-o, o pune pe umeri, o duce acasă şi, chemând prietenii şi vecinii, le zice: „Bucuraţi-vă împreună cu mine! Am aflat oaia cea pierdută”.
Bogaţii sunt oameni privilegiaţi. Deşi prin natura lor nu se deosebesc cu nimic de mulţimea de rând, deşi au aceeaşi origine, acelaşi suflet şi acelaşi destin, ei se bucură de o stare privilegiată, în vreme de necaz şi suferinţă, bogaţii au parte de belşug şi desfătări. Cei dintâi numai prin muncă aspră şi necontenită îşi câştigă un codru de pâine neagră pe care îl înghit amestecat cu lacrimi şi suspine.
Am citit undeva că un bogat director de fabrică era necredincios şi avea în serviciul său un servitor care era foarte bun creştin. Dar, acest servitor, trăind mai multă vreme în casa stăpânului său, se molipsi de părerile acestuia şi sfârşi prin a deveni ateu şi dânsul.
Această schimbare a sufletului aduse după sine şi o pervertire a felului de viaţă a omului, până ce într-o bună zi stăpânul află că bătrâna sa slugă i-a deschis casa de bani şi i-a furat o sumă însemnată.