Se zice că Cezar, pe când trecea Alpii, a ajuns într-un sat, nimerind în toiul unor agitaţii vehemente pentru alegerea unui şef. Se opri să vadă spectacolul. Căpitanii care erau în jurul său se mirau: „Şi în aceste locuri mai sunt dispute pentru întâietate”. Iar Cezar, oricât de mare om era, le răspunse: „Mai bine să fiu primul în acest cătun din fundul munţilor, decât al doilea în Roma”.
Prin aceste cuvinte, romanul dădea expresie unui sentiment general al fiinţei omeneşti: mândria. Oamenii au mereu ambiţia să le impună adevăruri mai înalte celorlalţi. Acest sentiment, prezent în toate domeniile vieţii omeneşti, se manifestă şi în religie.
În domeniul religiei mândria se manifestă în sensul că mulţi nu vor să recunoască o autoritate superioară care să le poruncească, să le impună adevăruri mai înalte, norme constrângătoare, discipline severe. Ei cunosc trecutul universului din clipa naşterii lui; cunosc preistoria; au cercetat cu lunetele stelele cele mai îndepărtate; au scrutat cu microscopul structura atomilor; cunosc tainele tuturor combinaţiilor chimice şi multe alte lucruri cunosc.
Religia vine pe de altă parte şi susţine lucruri în afara datelor ştiinţei, adevăruri care nu se pot proba cu experienţa, în laborator. Ea vorbeşte despre un Dumnezeu care nu se vede, despre o lume din care nimeni nu s-a întors, despre un suflet pe care nimeni nu l-a pipăit.
Ce fac „savanţii” noştri? Ei nu vor să se plece în faţa acestor revelaţii. Ele le ştirbesc orgoliul lor de atotştiutori. Atunci oamenii încep a tăgădui. „Nu există Dumnezeu, nu există rai, nu există iad… Totul se reduce la ceea ce se poate măsura, cântări, pipăi”…
Şi astfel, îngâmfaţii aceştia nu acceptă nimic. Oricât le-ai vorbi, ei se încăpăţânează şi dintr-un exces de amor propriu, te ironizează şi-ţi întorc spatele. De Biblie şi de referatele ei dânşii râd dispreţuitor. Naraţiunea despre crearea lumii şi despre căderea omului în păcat sunt după dânşii numai nişte mituri, iar dacă le aminteşti despre minunile Evangheliei, ei spun că ele sunt cel mult figuri retorice care trebuie înţelese în sens alegoric.
Un exemplu tipic despre astfel de necredincioşi au fost fariseii de pe timpul Mântuitorului. Oameni plini de sine, ei se priveau ca singurii stăpâni ai doctrinei adevărate. Învăţătură nu vroiau să primească de la nimeni, fiindcă ei socoteau că au monopolizat-o în întregime.
Domnul Iisus făcea în mijlocul lor minunile cele mai uimitoare. Zadarnic! În loc să se lase convinşi de aceste dovezi atât de evidente, ei le interpretau anapoda, eludându-le orice putere. Mântuitorul le explica cele mai frumoase maxime ale Evangheliei Sale; fariseii îl acuzau de farsor şi seducător. „Noi sun-tem discipolii lui Moise şi nu vrem ca Acesta să ne poruncească”.
Iar în vremea noastră un trist spectacol de necredinţă izvorâtă din trufie ni-l oferă un filosof de-al nostru. E vorba de un profesor de peste munţi care este un eminent cugetător, dar care în ultimul timp s-a îndepărtat de Biserică şi aruncă la adresa religiei creştine săgeţile cele mai duşmănoase şi mai incisive. E de remarcat că acest filosof, înainte de 25 de ani, când îşi făcea debutul în filosofie, avea faţă de doctrina creştină aprecierile cele mai elogioase. Acum îl vedem în tabăra adversă.
Cum de a ajuns aici? Ce l-a îndepărtat de Creştinism? Oare a găsit în învăţăturile lui Hristos lucruri absurde, inacceptabile pentru o minte mai pretenţioasă? Oare religia noastră nu i-a putut potoli setea de adevăr?
Nu, nu acestea sunt motivele apostaziei filosofului român. Ci cauza înstrăinării sale de Biserică a fost orgoliul. Dându-şi seama că este ceva de capul lui, filosoful nostru n-a mai vrut să accepte revelaţia creştină ca bază a sistemului său de cugetare. A vrut să fie original cu orice chip, şi astfel şi-a creat un sistem filosofic propriu, cu un alt „Dumnezeu”, cu un alt „cer”, cu un alt destin al omului. Nu că ar fi mai satisfăcător sistemul acesta, ci filosoful n-a vrut să atârne de nimeni: a vrut să fie liber, să „cugete lumea şi s-o creeze încă o dată, de la început”.
Necredinţa are multe cauze. Una dintre cele mai obişnuite este şi îngâmfarea.
PR. PROF. DR. ŞTEFAN SLEVOACĂ
Bucovina, an III, 1943, nr. 626, 11 iulie, p. 4