Sunt o seamă de oameni care afirmă că religia e lipsită de actualitate. Ei zic că în vremea noastră alte valori trebuie să stea pe primul plan al vieţii omeneşti. „Religia… şi-a trăit traiul. S-a sfârşit cu dânsa. Ea nu mai interesează sufletul contemporan, nu mai este actuală!”.
Aşa să fie oare? Să fi încetat să mai prezinte interes religia? Nicidecum! Dimpotrivă, noi avem convingerea că ea este unul dintre fenomenele cele mai actuale din vremea noastră.
În vremea noastră se aude foarte adeseori vorba că între religie şi ştiinţă este duşmănie, antagonism. Mulţi socotesc că aceste două funcţii ale duhului omenesc, nu pot duce casă bună împreună, fiindcă ele se contrazic, se exclud, se nimicesc una pe alta. Părerea aceasta este falsă. Chestiunea s-a dezbătut de nenumărate ori şi despre ea s-au scris sute de tomuri. În spaţiul restrâns ce ne stă la îndemână, vom relua-o şi noi şi vom zice că între religie şi ştiinţă nu numai că nu este antagonism, dar este o prietenie strânsă. Pentru religie, ştiinţa nu este o rivală, ci o tovarăşă de ajutor.
Știința singură nu ajunge pentru viaţa omenească, fiindcă nu poate răspunde la întrebările de căpetenie ale vieţii noastre şi fiindcă ea nu ne poate ajuta cu nimic în dramatica luptă împotriva puterilor răului. Astăzi completăm gândurile noastre în această ordine de idei şi zicem că ştiinţa nu e suficientă pentru noi fiindcă nu ne poate face fericiţi. Fiinţa omenească năzuieşte pe pământ să ajungă fericirea, în această tendinţă ea întâmpină obstacole, greutăţi. Cel dintâi obstacol în calea noastră după fericire este păcatul. Toţi oamenii suntem păcătoşi. Acest adevăr n-are lipsă de argumentare. Şi tot fără prea multe dovezi putem vedea că păcatul este o forţă tulburătoare, un tiran chinuitor.
Pentru a se dispensa de a practica religia, mulţi se scuză în felul următor: „Dar ce să facem dacă nu avem credinţă? Bucuroşi am vrea să credem. Sunt clipe, sunt întâmplări în viaţa noastră când necredinţa o simţim ca o durere negrăită arzându-ne inima, dar n-avem ce face.
Oare de ce Iisus Hristos numără aşa de puţini ucenici în rândurile intelectualilor?
Cauzele sunt mai multe. Acum ne reţinem numai asupra uneia din ele şi aceasta este ignoranţa religioasă. Oamenii de azi nu cunosc deloc sau de tot superficial adevărurile credinţei creştine.
Pe lângă acei care zic că nu vreau să creadă decât în ceea ce văd, mai este o categorie de oameni care susţin că nu vreau să creadă decât numai ceea ce înţeleg. Religia afirmă o mulţime de adevăruri greu de cuprins cu mintea omenească.
Aşa, de pildă, adevă-rul că cele trei persoane ale Sfintei Treimi: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, alcătuiesc o singură fiinţă; că Domnul Iisus Hristos a fost în acelaşi timp Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, că Maica Domnului a născut şi totuşi a fost şi a rămas fecioară şi altele.
Sunt o seamă de oameni care afirmă că religia e lipsită de actualitate. Ei zic că în vremea noastră alte valori trebuie să stea pe primul plan al vieţii omeneşti. „Religia… şi-a trăit traiul. S-a sfârşit cu dânsa. Ea nu mai interesează sufletul contemporan, nu mai este actuală!”.
Aşa să fie oare? Să fi încetat să mai prezinte interes religia? Nicidecum! Dimpotrivă, noi avem convingerea că ea este unul dintre fenomenele cele mai actuale din vremea noastră.
O seamă de oameni din vremea noastră, cu un aer de mare superioritate, zic că dânşii n-au nevoie de religie, fiindcă le ajunge raţiunea. Ei afirmă că, dacă omul e înzestrat cu această lumină naturală a minţii, îşi pot croi un destin fericit în viaţă, fără să aibă lipsă de luminile credinţei.
Afirmaţia aceasta trebuie respinsă şi combătută mai întâi pentru faptul că e mincinoasă. Experienţa zilnică ne arată că raţiunea este slabă chiar în chestiunile de ordin material. Sunt mii şi mii de întrebări în ştiinţă, în filozofie, în politică, în economie, pe care singură mintea omului nu le poate pătrunde şi rezolva.
Credinciosul cu alţi ochi priveşte lumea, cu alt suflet suportă şi biruie încercările vieţii, cu alte nădejdi se apropie de moarte. Ferice de cei ce cred! Dar se observă că această credinţă – scumpă şi folositoare – este apanagiul numai al câtorva.
Majoritatea oamenilor este lipsită de binefacerile ei. Cei mai mulţi oameni nu cred! De Dumnezeu nu vor să ştie, o carte de zidire sufletească nu citesc, o rugăciune nu rostesc, într-o biserică nu intră.
Pentru a avea credinţă, trebuie practicat şi puţinul de credinţă pe care-l are omul. Mulţi se plâng că nu au credinţă, deşi ar dori să aibă şi să se împărtăşească şi ei de binefacerile ei. O cauză de tot importantă a acestei lipse este că oamenii aceştia nu practică, nu cultivă puţinul de credinţă pe care-l mai au.
Este un adevăr vechi de când îi lumea şi verificat de mii de experienţe: dacă nu te ocupi de un lucru îndeaproape şi neîntrerupt, îl uiţi, pierzi orice familiaritate cu dânsul.
Între cei ce vor să se sustragă de la obligaţiile impuse de credinţa creştină este o categorie care consideră că religia nu-i o îndatorire generală, ci o „meserie”, a unei anumite clase de oameni. Zic unii: „Să fim lăsaţi în pace! Ce atâta rugăciune, biserică, taine, credinţă. Nu ne privesc pe noi chestiunile acestea. Noi avem alte griji, alte ocupări. Religia… îi treaba preoţilor!”.
În faţa acestor obiecţii datorăm un răspuns.
De foarte multe ori cauza necredinţei este păcatul. Oamenii sunt păcătoşi. Ei se abat de la normele morale, dispreţuiesc poruncile lui Dumnezeu şi trăiesc după bunul plac al instinctelor, al poftelor lor. Păcatul însă nu-i lasă în pace pe cei ce-l săvârşesc: el îi înspăimântă, le tulbură conştiinţa, îi mustră.
Religia vine şi aţâţă mai rău focul. Ea vorbeşte despre un Dumnezeu Atotştiutor, Căruia nimic nu-i rămâne ascuns. Vorbeşte despre o responsabilitate severă a faptelor, despre o judecată înfricoşată, despre chinuri îngrozitoare care vor dura în iad.
În ultimul timp ideea religioasă a primit multe şi grele lovituri, împotriva ei s-au ridicat şi au luptat raţionalişti, filosofi, pretinşii oameni de ştiinţă, bărbaţii politici, hedoniştii de toate nuanţele. Unii au zis că religia n-are nici un temei, alţii au zis că ea nu aduce nici un folos, iar alţii – făcând spume la gură – au strigat că e de-a dreptul dăunătoare societăţii omeneşti. Să ne amintim numai de faimosul dicton ieşit din gura a tot atât de faimosul Lenin: „Religia este opium pentru popor”.
Sunt unii oameni care amână chestiunile ce privesc religia pentru mai târziu! Aceştia nu sunt nici necredincioşi, nici indiferenţi. Dar, când le vorbeşti de Dumnezeu, de suflet, de mântuire, ei îţi răspund: „Pentru moment n-avem vreme să ne ocupăm cu lucrurile acestea. Mai este timp… Să le lăsăm pentru mai târziu… pentru bătrâneţe, pentru clipa apropierii morţii”…
Iată o atitudine neîndreptăţită, imprudentă, deci condamnabilă!
Un pictor francez a zugrăvit odată un prea frumos tablou intitulat „Valea Plângerilor”. Tabloul înfăţişează în culori vii suferinţa omenească. Într-o vale împrejmuită de stânci pustii se află o mulţime mare de oameni înlăcrimaţi, bolnavi, amărâţi: bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, regi încoronaţi şi robi în lanţuri. Toţi au întipărite pe faţă durerea, necazul, suferinţa. Dar iată, între nenorociţii aceştia stă un bărbat îmbrăcat în veşmânt alb, cu o cruce pe umeri. Este Iisus. El face semn mulţimii să-L urmeze. Toate privirile sunt îndreptate spre cruce şi spre drumul strâmt şi pietros spre care arată Mântuitorul…
În societatea de astăzi circulă o seamă de cuvinte care au mare trecere, mare prestigiu: ştiinţă, progres, cultură, civilizaţie, spirit modern, luminile ceasului… Aceste cuvinte constituie tot bagajul religios şi filosofic al contemporanilor noştri. Ele sunt sonore ca nişte tobe. Dar, cercetate mai de aproape, te convingi că nu dovedesc aproape nimic.
Când e vorba de credinţa religioasă creştină, nu de puţine ori se aude acest cuvânt sforăitor şi vag: „Astăzi nu mai e loc pentru credinţă. Trebuie de mers la pas cu vremea”…
Arabii au o minunată legendă despre plânsul Saharei. Când în nopţile înstelate adie vântul peste pustia nemărginită, mişcând miliardele de firişoare de nisip, atunci se aude ca un vaiet prelung, străbătând văzduhul.
– Auzi!, – zice conducătorul caravanei. Pustia plânge! Se tânguie că a devenit stearpă, neroditoare. Plânge după grădinile înfloritoare, după câmpiile de grâu legănate de vânt, după poamele gustoase pe care le avea odinioară, înainte de a se fi făcut pustie, arsă, seacă şi fără viaţă.