Am citit undeva că un bogat director de fabrică era necredincios şi avea în serviciul său un servitor care era foarte bun creştin. Dar, acest servitor, trăind mai multă vreme în casa stăpânului său, se molipsi de părerile acestuia şi sfârşi prin a deveni ateu şi dânsul.
Această schimbare a sufletului aduse după sine şi o pervertire a felului de viaţă a omului, până ce într-o bună zi stăpânul află că bătrâna sa slugă i-a deschis casa de bani şi i-a furat o sumă însemnată.
Arestat şi adus în faţa tribunalului, servitorul, după ce privi cu mânie în ochii directorului, zise către judecători: „Domnilor! Vedeţi pe omul acesta? Pe el trebuie să-l condamnaţi, fiindcă el e autorul faptei mele. Câtă vreme am crezut în Dumnezeu, am fost un om cinstit şi trăiam mulţumit din ceea ce câştigam. Dar cu vorbele sale, cu pilda sa omul acesta mi-a distrus credinţa în Dumnezeu. Am încercat să-i fur banii. El mi-a furat religia! E mult mai rău decât mine”. Şi zicând acestea, glasul său avea accente teribile, accentele usturătoare ale adevărului.
Întâmplarea aceasta e foarte concludentă pentru subiectul nostru de astăzi.
Mulţi oameni zic că ei nu au trebuinţă de religie, fiindcă ei sunt cinstiţi, sunt morali şi fără ajutorul ei. Afirmaţia aceasta nu e conformă cu adevărul. În general, omul nu poate fi deplin moral fără ajutorul credinţei religioase.
Pentru a fi morali, trebuie să cunoaştem datoriile ce le avem de împlinit, trebuie să avem şi putere pentru a le împlini. Or fără religie se pot realiza aceste două condiţii? Nu credem!
Este un adevăr de credinţă şi de experienţă că omul, independent de orice autoritate superioară şi lăsat pe seama ignoranţei lui, nu poate avea cu privire la legea morală noţiuni precise şi stabile, noţiuni care să constituie codul omului adevărat, cinstit.
Ajunge să privim puţin la lumea de astăzi care s-a descreştinat. Nesiguranţa ei, incoerenţele şi rătăcirile ei ne produc milă. Într-un loc divorţul e admis, în altul e oprit. în ochii multora desfrâul e o „mică distracţie”. Sinuciderea, furtul, sperjurul au partizanii lor. Nu e virtute care să nu fie ridiculizată, nu e viciu care să nu fie glorificat.
Iată la ce extravaganţe duce separarea de religie.
Fără religie nu numai că e greu de cunoscut propria datorie, dar e şi greu de împlinit. Este ştiut că în firea noastră zac mai multe porniri rele decât bune. Nouă ne place binele, dar nu-l facem, şi facem răul, pe care-l detestăm. Instinctele noaste ne trag mereu în jos…
Or, dacă în starea aceasta nu găsim nici îndrumător care să ne arate calea, nici sancţiuni care să ne insufle teama, nici Dumnezeu care să ne hărăzească ajutor şi putere, suntem pierduţi! Ne scufundăm în mocirlă cum se pierde apa prin mlaştinile puturoase, dacă a ieşit dintre maluri. Sau cum zicea Bossuet: „E teribil gândul de a nu vedea nimic deasupra capului. De aici derivă viciile cele mai mari, de aici monştrii avariţiei, de aici rafinamentele voluptăţii, de aici demonul trufiei”.
Religia creştină este aceea care oferă mijloacele pentru a moraliza fiinţa omenească. Călăuzit de credinţă, creştinul cunoaşte datoria sa morală. Ajunge să deschidă Evanghelia şi aici află toate obligaţiile ce i se impun, toate viciile pe care trebuie să le evite, toate virtuţile pe care trebuie să le practice.
Însă creştinul nu numai că cunoaşte datoria morală, dar posedă şi o mai mare putere de a o împlini. Dragostea de Dumnezeu îl cucereşte. Pilda Domnului Iisus Hristos îl atrage. Exemplele Sfinţilor îl îndeamnă să le imite. Harul Duhului Sfânt îl ajută. Şi astfel creştinul poate atinge desăvârşirea cu mult mai uşor.
Totuşi, cu aceste mijloace ce-i stau la îndemână, credinciosul nu-i sigur că poate reuşi totdeauna. Ni-ciodată nu-i garantat că nu va cădea, că nu va săvârşi răul. Dar chiar cu credinţă e greu de a fi desăvârșit moral. Atunci cum ar putea fi moral un om necredincios?
Dacă cineva e sincer şi afirmă că e desăvârșit moral, fără să fie credincios… declarăm că a devenit a opta minune a lumii.
PR. PROF. DR. ŞTEFAN SLEVOACĂ
[Bucovina, an IV, 1944, nr. 801, 30 ianuarie, p. 4]