Oameni săraci vor fi întotdeauna, fiindcă izvoarele sărăciei sunt nesecate: bolile, şomajul, disproporţia între salariu şi trebuinţele traiului, viciile.
Economiştii formulează mii de soluţii pentru lichidarea acestei plăgi sociale, a sărăciei. Statele iau multe măsuri de ajutorare a celor oropsiţi. S-au făcut şi se fac îmbunătăţiri simţitoare ale traiului lumii nevoiaşe, prin asigurările de orice fel, prin opere de asistenţă, prin promovarea carităţii publice. Dar oare unde îşi au temeliile toate aceste eforturi ce se fac pentru rezolvarea problemei sărăciei?
În religiunea creştină! Lumea veche dispreţuia pe cei săraci. Păgânismul a rezolvat problema sărăciei prin sclavie. Fiecare stăpân dispunea de sclavi cum dispunea de dobitoace. Şi, când un nenorocit de sclav devenea bătrân, bolnav sau inutil, stăpânul se debarasa de el cum te debarasezi de un animal, trimiţându-l la abator sau la iarmaroc. Şi acest procedeu era ceva natural, încuviințat de legi, aprobat de filosofi.
Seneca zicea: „Sapiens non mi seretur”, adică „Adevăratul înţelept n-are milă”. Iar Cicero spunea că „numai proştii compătimesc pe cei săraci”.
Or, în vremea când păgânismul călca în picioare pe cei săraci şi-i acoperea cu dispreţul său suprem, într-un colţ al Răsăritului, în mijlocul unui pustiu, Nazarineanul spunea mulţimilor venite să-L asculte: „Fericiţi cei săraci! Fericiţi cei milostivi!”.
A fost o revoluţie! Iisus Hristos prin învăţătura Sa, prin pilda vieţii Sale, care a început într-o iesle şi s-a terminat pe o cruce, aschimbat moravurile, a reabilitat săracul. Iisus Hristos a arătat că săracii sunt oameni ca şi noi, fraţi, cu acelaşi Părinte în ceruri, cu acelaşi destin în veşnicie. Şi, dacă sunt fraţii noştri, săracii trebuie respectaţi ca fraţii, iubiţi şi ajutaţi.
Mai mult! Iisus Hristos a mers aşa de departe cu dragostea Sa faţă de oropsiţii lumii, că i-a identificat cu persoana Sa dumnezeiască: „Cine a făcut un bine unuia din fraţii aceştia mai mici, Mie a făcut!”.
Iată izvorul carităţii, iată marea transformare ce a săvârşit-o Mântuitorul. Săracii au trebuinţă de reli-gie, fiindcă ea este protectorul lor, consolarea lor, înălţarea lor. Religia este apoi scumpă săracilor, pentru că ea singură le oferă partea de ideal şi de balsam pentru trudita lor viaţă.
Poporul de jos duce o existenţă aspră, grea, dezolantă. Numai religia i-o poate îndulci şi ilumina. La şcoala Evangheliei se învaţă răbdarea, resemnarea, mângâierea. La amintirea atelierului din Nazaret, frun-tea plină de sudori a muncitorului se înalţă. La picioarele Crucii, cerşetorul cel lipsit primeşte puteri şi poate surâde în mijlocul celor mai amare lacrimi.
În sfârşit, religia e necesară săracilor, fiind paznicul cel mai bun al moralităţii lor. Este lucru ştiut că foarte adesea sărăcia se naşte din imoralitate, din beţie, din patima jocului, a lenei, a desfrânării. Cine să remedieze aceste vicii? Şcoala, legile, forţa publică? Iluzii! Niciodată scrisul, cititul, constrângerea şi forţa n-au făcut convingeri, n-au pătruns la conştiinţele omeneşti. Pentru a moraliza, trebuie să vină religia. Religia, care luminează sufletul şi atinge inima. Religia, care atinge adâncurile cele mai intime ale omului şi le purifică, le zguduie şi le sfinţeşte.
PR. PROF. DR. ŞTEFAN SLEVOACĂ
Bucovina, an III, 1943, nr. 584, 23 mai, p. 4
Lasă un răspuns