„Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei, 3, 2) ne vesteşte Sfântul Ioan Botezătorul când îşi începe predica în pustie şi „Pocăiţi-vă căci s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei, 4, 17) este şi începutul predicii Mântuitorului Hristos după botez şi ispitirea din deşert pentru a ne demonstra că un început de viaţă nouă nu este posibil fără căinţă pentru răutăţile trecute.
Şi, pentru a desăvârşi porunca de mai sus, Mântuitorul Hristos, arătându-se apostolilor, după înviere, le zice: „Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, vor fi iertate şi cărora le veţi ţinea, vor fi ţinute” (Ioan, 20, 23). Astfel s-a instituit taina purificării sufleteşti şi de împăcare cu Dumnezeu pentru o viaţă nouă, taina pocăinţei sau mărturisirii.
Pocăinţa o găsim la toate popoarele şi în toate credinţele, căci este o trebuinţă naturală a sufletului omenesc. În Creştinism însă, ea face parte din bunurile descoperirii dumnezeieşti. Ca să o înţelegem şi să o preţuim, Mântuitorul Hristos ne-a lăsat o mulţime de parabole: cu oaia cea pierdută, cu vameşul şi fariseul, cu femeia păcătoasă, cu Zaheu vameşul, cu fiul cel pierdut şi altele, pentru ca şi prin pilde să se statornicească porunca.
Prin pocăinţă scăpăm de rănile sufletului, pe care, dacă le-am ascunde, am muri. Ea este o lucrare dumnezeiască, mântuitoare, care ne pregăteşte sufleteşte pentru o viaţă nouă şi bine plăcută lui Dumnezeu. Ea este ca „o mamă care ne mângâie şi spală sufletul cu o apă curăţitoare”. Ea este „topitoarea păcatului, din plumb face aur, din întuneric face lumină, din păcătoşi apostoli şi din pustie face casa lui Dumnezeu”.
Prin această baie curăţitoare au trecut toţi cei ce-au simţit trebuinţa eliminării răului din trupurile şi sufletele lor, pentru apropiere şi împăcare cu Dumnezeu.
Mustrarea conştiinţei de după săvârşirea răului dispare din inima noastră, ca şi întunericul din faţa luminii soarelui, dacă trecem prin baia purificării sufleteşti a pocăinţei.
Cât de mare a fost căinţa prorocului David pentru fărădelegea comisă şi cât de mare a fost căinţa lui Petru pentru lepădarea de Hristos! Dar crima lui Cain îl urmăreşte cu mustrări de conştiinţă până la mormânt.
Cât de sincer s-a căit împăratul Teodosie cel Mare de fărădelegea sa, când episcopul Ambrozie de Mediolan i-o arată şi-l îndeamnă la căinţă! Şi pildele de căinţă sinceră şi curată pentru păcatele şi răutăţile comise sunt nenumărate.
Dar noi, cei de astăzi, câte răutăţi nu săvârşim, câte păcate nu comitem, câte călcări de lege nu facem, câte abuzuri şi nedreptăţi nu avem pe conştiinţa noastră şi care este căinţa noastră? În loc de căinţă, ne înrăutăţim şi mai mult şi continuăm să petrecem în păcate.
Aşteptăm zile mai senine şi mai fericite, dar nu pregătim cu nimic venirea acestor zile. Glasul de chemare al Bisericii pentru căinţă şi curăţire nu-l luăm în seamă. Ba chiar suprimăm cu încăpăţânare şi răutate această trebuinţă firească din noi pentru mărturisirea păcatului.
Un gând de pocăinţă ar trebui să se ivească într-un colţ oarecare al sufletului nostru pentru a ne face purificarea şi a ne aduce fericirea deplină, pe care o dorim cu toţii, dar pe care o căutăm în altă parte.
Bucovina, an II, 1942, nr. 362, 6 septembrie, p. 4
Pr. Prof. Dr. Ştefan Slevoacă