Bogaţii sunt oameni privilegiaţi. Deşi prin natura lor nu se deosebesc cu nimic de mulţimea de rând, deşi au aceeaşi origine, acelaşi suflet şi acelaşi destin, ei se bucură de o stare privilegiată, în vreme de necaz şi suferinţă, bogaţii au parte de belşug şi desfătări. Cei dintâi numai prin muncă aspră şi necontenită îşi câştigă un codru de pâine neagră pe care îl înghit amestecat cu lacrimi şi suspine.
Bogaţii au rezervate în viaţă numai bucurii, huzur, plăceri şi măriri. Aceia n-au nici strictul necesar. Aceştia nu ştiu ce să facă cu prisosul. Dar cine acordă acest favor de a avea pe pământ o soartă atât de fericită? Dumnezeu! Pentru aceasta bogaţii trebuie să preţuiască religia din motive de recunoştinţă. Într-adevăr, bogăţia are trei origini: ea poate fi dobândită prin moştenire, prin muncă personală şi prin favorizarea norocului. Ori la temelia acestor tustrele surse stă puterea lui Dumnezeu.
Iată un om îmbogăţit prin moştenire. S-a născut din părinţi bogaţi şi la moartea lor s-a văzut deodată în posesia unor moşii întinse, a unor întreprinderi uriaşe, a unui capital imens. Cui datoreşte el această avere? Lui Dumnezeu, fiindcă El fixează fiecăruia dintre noi locul în timp şi în spaţiu. Şi omul numai lui Dumnezeu are a-i mulţumi că nu s-a născut într-un bordei de cerşetor sau în odaia mizerabilă a unui măturător de stradă.
Să luăm un om îmbogăţit prin muncă personală. S-a zbătut din tinereţile sale, a chibzuit, a muncit din zori şi până-n noapte, şi a reuşit. Acum are case, automobil, bani, de toate bunătăţile. Foarte bine! Dar câţi nu muncesc!… Câţi nu varsă sudori amare ca să reuşească, şi tot nu ajung să strângă ceva!… însă, dacă cineva s-a îmbogăţit prin truda braţelor sale, tot lui Dumnezeu trebuie să-i mulţumească, fiindcă El bine-cuvintează munca, şi „dacă Domnul nu zideşte, zadarnic se ostenesc ziditorii”.
Şi apoi să luăm un om îmbogăţit prin noroc. A intrat într-o tovărăşie, a încheiat o afacere şi a câştigat o sumă considerabilă. Averea i-a venit peste noapte: s-a culcat omul sărac şi s-a sculat bogat. Ei bine, ce e „norocul”, dacă nu mâna ascunsă a providenţei dumnezeieşti, dacă nu intervenţia neprevăzută a Celui ce toate le rânduieşte? Pentru toate aceste cazuri, bogatul are nevoie de religie, căci prin ea aduce prinosul său de recunoştinţă marelui Dumnezeu, vistier al bunătăţilor şi izvor al darurilor celor bogaţi.
În rândul al doilea, religia este necesară bogaţilor, fiindcă ea le este pavăză de apărare împotriva celor două mari primejdii legate de avuţie: plăcerile excesive şi egoismul. Când cineva este bogat, când are de toate, când e înconjurat de bunătăţi şi confort, el este ispitit să se bucure până la exces şi să facă din plăce-re unicul scop al vieţii sale.
Ce face religia? Moderează aceste porniri excesive. Pune frâu poftelor nesăţioase.
Averea nu-i rea în sine, nu-i de condamnat. Numai abuzul legat de ea este păcat. Se poate face o comparaţie cu rodul viţei. Vinul este o băutură excelentă binecuvântată de Dumnezeu. Totuşi el devine periculos când cineva abuzează de el: vinul îmbată, tulbură raţiunea, îl brutizează pe om, îl îndobitoceşte. Aşa e şi cu averea: ea nu-i un rău, este un pericol. În faţa acestui pericol, religia intervine şi zice: „Bogaţilor! Luaţi seamă! Dacă faceţi din avuţie un scop, un idol, dacă vă serviţi de ea pentru îmbuibări excesive şi plăceri păcătoase, dacă n-o folosiţi pentru slava lui Dumnezeu şi mântuirea sufletului vostru, sunteţi pierduţi. Averea, în loc să vă fericească, vă va fi mijloc de osândă”. Aşa vorbeşte religia şi prin aceasta ea avertizează, ea pune frână puternică instinctelor şi abuzurilor.
A doua ispită pentru cei bogaţi este egoismul. Văzând că toate le merg din plin şi că n-au nevoie de nimeni, bogaţii sunt tentaţi să uite pe toţi cei din jurul lor şi să se gândească numai la dânşii. E un lucru oribil! Ce face religia? Combate şi înfierează egoismul. „Bogaţilor!, – zice ea, – Nu fiţi cu inima de piatră! Priviţi în jurul vostru! Vedeţi că orfanii n-au ce mânca, vedeţi că văduvele au ochii scăldaţi în lacrimi şi că în vatra celor necăjiţi nu-i un vreasc care să încălzească familiile ce tremură de frig. Aveţi inimă! Fiţi oameni! Gândiţi-vă că nu e cu dreptate ca fraţii voştri să se zbată în mizerie şi voi să nu mai ştiţi ce să faceţi de atâta bine. Alinaţi suferinţele! Ştergeţi lacrimile! Ajutoraţi! Şi Dumnezeu vă va milui!”. Şi astfel, apelând la generozitatea inimii, atrăgând atenţia asupra nevoilor celor necăjiţi, religia înfrânge egoismul oamenilor şi face ca torente de binefaceri să se reverse din înălţimi, în văile întunecate ale societăţii. Cine ar putea suplini acest rol al religiei? Nimeni! Fără înrâurirea ei am ajunge la sclavia antică, când unii petreceau tot timpul, iar semenii lor erau asemenea dobitoacelor neînsufleţite.
PR. PROF. DR. ŞTEFAN SLEVOACĂ
Bucovina, an III, 1943, nr. 566, 2 mai, p. 4