Este minunat de frumoasă pilda Evangheliei cu oaia cea pierdută. Un păstor are în seama sa o sută de oi. Într-o zi pierde una. Ce face el? Lasă pe cele nouăzeci şi nouă şi merge s-o caute pe cea pierdută. Aleargă zi şi noapte, cercetează toate locurile şi n-are odihnă până n-o află.
Iar după ce a aflat-o, o pune pe umeri, o duce acasă şi, chemând prietenii şi vecinii, le zice: „Bucuraţi-vă împreună cu mine! Am aflat oaia cea pierdută”.
O, dacă ar urma această pildă oamenii din vremea noastră!… Ce bine ar fi pentru ei!
Ei au nouăzeci şi nouă de oi cu grijă păzite în staul: au avere, au plăcerile, au măririle, au ştiinţa, au sănătatea. Dar unde-i oaia cea de-a suta? Unde le este credinţa religioasă? Au pierdut-o demult! N-o mai au! Ce trebuie să facă în cazul acesta? S-o caute! Ce este de luat ca adevăr din religia creştină? Iisus Hristos a fost numai un mare om, un mare filosof sau a fost Dumnezeu? Oare din întâmplare s-au convertit neamurile la o religie aşa de aspră, aşa de contrară pornirii lor omeneşti, la o religie care opreşte desfrâna-rea, mânia, răzbunarea, la o religie care propovăduieşte blândeţea, umilinţa, iertarea şi iubirea vrăjmaşilor? Cum de se menţine Biserica Ortodoxă de atâtea veacuri, când în vremea aceasta de două mii de ani atâtea s-au schimbat pe pământ şi atâtea aşezăminte au pierit?
La aceste întrebări cei mai mulţi dau din umeri şi nu pot răspunde: „Ne îndoim! Nu ştim!”. Dar noi îi întrebăm: „Creştinilor! Ce-aţi făcut ca să aflaţi adevărul? Ce-aţi întreprins ca să ieşiţi din starea de îndoială? De douăzeci, de treizeci de ani, ce măsuri aţi luat ca să risipiţi nedumerirea?”. Chestiunea e mai mult decât serioasă, e gravă. Religia se ocupă cu viaţa voastră, se îngrijeşte de viitorul vostru. Atâta vreme aţi pierdut cu afacerile, cu plăcerile, cu grijile de hrană şi de îmbrăcăminte. Câte ceasuri aţi folosit pentru aflarea adevărului religios? Aţi citit atâtea romane proaste şi frivole. Aţi înghiţit atâtea pagini de literatură ieftină. Dar câte cărţi de edificare şi de documentare creştină aţi citit?
Nu e consecvenţă! Nu e raţional, nu e logic! Când duhul nostru se dăruieşte cu atâta risipire pentru toate fleacurile, nu-i admisibil ca în problemele cele mai vitale ale destinului omenesc să nu afle nici o plăcere. Inconsecvenţa aceasta trebuie să înceteze. Când cineva are nenorocirea să fi pierdut credinţa, trebuie s-o caute. Şi oricine caută, găseşte.
Să cugetăm puţin. Credinţa noastră are un trecut. În trecutul acesta avem înaintaşi care au trăit şi au murit în credinţa creştină, înaintaşii aceştia au fost oare nişte proşti, nişte naivi? Câtuşi de puţin. Între dânşii găsim exemplarele cele mai de elită ale omenirii: sfinţi, filosofi, savanţi, oameni mari. Cum ar putea să fie minciună o doctrină care a fost acceptată şi trăită de suflete aşa de înalte? Cum n-ar merita aprobarea noastră o credinţă cu rădăcini aşa de vechi, care ajung până-n adâncul a nouăsprezece veacuri?
Mai sunt şi alte argumente. Religia noastră are temelii de nezdruncinat. Ea are monumente care merg nu numai până la Hristos, ci până la originile Lui. Ea s-a legiuit printr-o serie neîntreruptă de acte supra-naturale, prin semne miraculoase, cu o amprentă neştearsă în istoria popoarelor. Ea are o concepţie serioasă şi profundă despre lume şi viaţă. Are o morală superioară care a transformat şi transformă mereu inimile omeneşti. Religia noastră are un ţesut atât de puternic şi de viu, încât toate forţele ostile de-a lungul vremurilor nu l-au putut destrăma şi nimici.
Iată temeliile credinţei. Ele trebuie căutate. Trebuie săpat în jurul lor pământul uitării şi al indiferenţei şi aceste temelii vor ieşi la iveală luminoase, puternice, tari. Acum se pune întrebarea unde trebuie căutat adevărul religios? În cărţi! Mai întâi Sfânta Scriptură, apoi celelalte. Bibliotecile şi librăriile sunt pline de lucrări în care argumentele credinţei sunt dezbătute pe larg, demonstrate, mărturisite. Adevărul religios mai trebuie căutat apoi în biserici, în ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu. Preoţii sunt organele autorizate ale adevărului. Ei nu etalează părerile lor, înţelepciunea lor, ci ei vorbesc în locul lui Dumnezeu, lucrurile descoperite de sus, cuvintele vieţii de veci. Meargă lumea să-i asculte! Meargă să consulte pe cei ce sunt în măsură să o servească. Când oamenii sunt bolnavi, se duc la medic. Când au o afacere încurcată, se duc la avocat. Pentru chestiuni băneşti, aleargă la bancă. Pentru a cunoaşte religia trebuie să meargă la biserică, să asculte preoţii. Mulţi au pierdut credinţa. S-o caute şi o vor găsi!
PR. PROF. DR. ŞTEFAN SLEVOACĂ
[Bucovina, an III, 1943, nr. 658,15 august, p. 4]