M-am întâlnit cu un fost coleg de şcoală pe care nu-l văzusem de multă vreme. Sărmanul… era deznădăjduit! Nu demult se căsătorise. Luase o fată tânără, frumoasă, cinstită, bună, pe care o adora. Dar… vai! Peste cuibul lor paşnic şi fericit s-a abătut nenorocirea. A dat o boală nemiloasă peste biata femeie şi în câteva săptămâni boala a băgat-o în pământ. Colegul era zdrobit rău sufleteşte. Nu-şi mai afla mângâiere. „De ce mi-a fost dat să îndur o astfel de soartă?”, zicea el. „De ce nenorocirea s-a abătut tocmai peste mine, care trăiam aşa de fericit? De ce destinul e uneori aşa de crud şi nemilos?”. Şi aşa bietul om nu se mai mângâia, oricâte cuvinte de îmbărbătare îi adresam. Fiecare dintre noi suferim. Unul într-un fel, altul în alt fel. Viaţa noastră e un şir neîntrerupt de necazuri şi dureri. Chiar la prima noastră apariţie în lume ne deschidem gura într-un ţipăt de durere. Şi lacrimile, pe care începem să le vărsăm atunci, nu se pierd decât în ţărâna mormântului.
Am putea spune că suferinţa este a patra dimensiune a fiinţei omeneşti. Dar, ceea ce o face mai grea, mai amară, mai insuportabilă, e faptul că suferinţa apare fără sens. De ce suferim? Unde e originea răului ce ne torturează? Şi mai ales de ce pe lumea asta cei buni sunt loviţi, pe când răii, necredincioşii o duc bine şi prosperă în toate?
Întrebaţi ştiinţa, filozofia, nu vă vor răspunde. Ele vor pluti asupra problemei, dar nu vor dezlega-o. Vor fi ca nişte nouri care se plimbă plini de apă peste o livadă arsă de secetă, dar care nu lasă un strop de ploaie ca s-o răcorească.
Dar întrebaţi credinţa creştină, şi ea vă va dezlega marele mister al suferinţei. Suferinţa este o ispăşire. Omul a fost creat nevinovat şi fericit. El n-a ascultat de Ziditorul său şi, pentru a nu se revolta nepedepsit împotriva ordinei dumnezeiești, pierzând nevinovăţia, a pierdut şi fericirea. Durerea s-a născut din păcat şi noi, fiii lui Adam, ne naştem robi ai păcatului şi robi ai suferinţei. Fără căderea protopărinţilor, suferinţa ar fi o enigmă şi o învinuire la adresa Providenţei Dumnezeiești. Căci oare cum ar fi putut crea Dumnezeu o fiinţă ca să plângă? Cum ne-ar fi putut lăsa însetaţi de toate fericirile şi expuşi la toate nenorocirile? Suferinţa este o ispăşire. Dar nu numai atât. Suferinţa nu-i numai un eşafod vulgar pe care se pedepseşte omul vinovat. Ea este un altar pe care omul se înalţă, se transfigurează. Asemenea marilor maeştri care din sfărâmături construiesc temple măreţe, Dumnezeu face din suferinţă marele mijloc de mântuire a sufletelor. A zis Mântuitorul: „Cel ce voieşte să vină după Mine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze”. Interpretate, aceste cuvinte vor să spună: „Cel ce voieşte să-şi mântuiască sufletul, trebuie să sufere”. Căci suferinţa este binecuvântatul mijloc de întoarcere la Dumnezeu, de purificare.
Să dăm o pildă. Un copil e bolnav. Mama sa îl ia în braţe şi-l duce ea singură la chirurg să-l opereze. Copilul ţipă, respinge mâna medicului, are poftă s-o bată pe mama sa. El suferă… dar e salvat. Cine a făcut aceasta? Inima mamei sale. Aşa face Dumnezeu.
Noi suntem ameninţaţi să pierim în deşertăciunea lucrurilor trecătoare. Dumnezeu face un semn. Vine suferinţa şi în ceasul necazului ne aducem aminte de cer, de rugăciune, ne salvăm sufletul.
Noi ne lipim de plăceri, de onoruri, de bogăţii. Dumnezeu face un semn. Vine boala, se apropie moartea şi atunci ne dăm seama cât de zadarnice sunt toate şi luăm măsuri de îndreptare. O, câţi nu s-au convertit în ceasurile de furtună, de cumpănă, de încercare!…
Aţi văzut ce face vierul primăvara? El ia cuţitul şi taie ramurile viţei care fac ca seva să nu rătăcească prin ele inutil. Via tremură şi lacrimi mari se scurg prin locul unde a fost mutilată. Dar ea nu ştie sărmana că aceasta s-a făcut spre binele ei. Ea nu ştie că viaţa ei avea nevoie de astfel de dureri, ca seva să nu se irosească zadarnic, ci să se acumuleze în struguri de chihlimbar.
Aşa face Dumnezeu. El trimite suferinţa care opreşte o viaţă netrebnică. El asanează, transfigurează şi face ca prin durere duhul să biruiască asupra răului, sufletul să se apropie de Dumnezeu. Deci suferinţa, în lumina credinţei, nu mai este un sfinx chinuitor, ci ea face evidentă dreptatea şi bunătatea Creatorului faţă de noi. Credinţa ne explică suferinţa.
PR. PROF. DR. ŞTEFAN SLEVOACĂ
Bucovina, an III, 1943, nr. 550, 11 aprilie, p. 4