Stăteam odată de vorbă cu un cunoscut, un bun slujbaş al Statului, om plăcut şi de treabă. Ştiindu-l cam indiferent faţă de cele religioase şi că nu cam dă pe la biserică, i-am făcut puțin reproş pentru nepăsarea lui într-o chestiune atât de importantă.
Dar omul meu nu mi-a rămas dator cu răspunsul. Iată cum s-a dezvinovăţit: „Părinte, mi-a zis, este adevărat că nu prea sunt din cei „cu crucea-n sân”; dar nici nu simt nevoia să fiu. Nu-s credincios, însă sunt un om cinstit. Îmi văd de slujba mea, îmi fac datoria faţă de familie, faţă de Patrie, nu înşel pe nimeni, nu fac rău nimănui şi… asta îmi ajunge”.
Aşa mi-a vorbit prietenul, şi ca dânsul judecă o mulţime de lume. Sunt creştini care cred că se pot dispensa de obligaţiunile religioase din motivul că le găsesc superflue. Ei se simt oneşti, corecţi, şi fără a avea nevoie de Dumnezeu. Legile, conştiinţa, opinia publică n-au a le reproşa nimic.
Sunt o seamă de necredincioşi care se laudă că sunt cinstiţi, pentru că sunt în regulă cu legile. Oare ajunge asta? Nicidecum! Cineva este adus înaintea legii abia când fapta sa rea a fost cunoscută de organele poliţiei şi judecătoreşti. Dar sunt o mulţime de fapte interioare şi ascunse, pe care legea nu le ştie, de care nu se face caz. Ce poate face legea împotriva gândurilor necurate, împotriva urii, a geloziei, a planurilor de răzbunare, împotriva poftelor desfrânate care se nasc în întunericul inimii? Nimic!
Chiar faţă de faptele exterioare şi publice, de multe ori legea nu are putere. Iată de pildă un bogat: în loc să deie din prisosul averii sale celor necăjiţi, îşi face de cap: mănâncă, bea, trăieşte în dezmierdări, sfidează lumea cu luxul şi cu trândăvia.
Este fapta lui imorală? Este! Poate interveni justiţia să-l tragă la răspundere? Nu! Prin urmare, simplul fapt că n-a fost adus la bară, nu constituie o garanţie de moralitate. Asta cu atât mai mult cu cât în zilele noastre se găsesc atâtea mijloace de a ocoli legea, de a scăpa de rigorile ei!
Alţii se cred oneşti pentru că au conştiinţă împăcată. Nici acest argument nu este suficient! Conştiinţa omului e un lucru foarte problematic. La unii e adormită de tot, ca acele palate din poveste, de o mână vrăjitoare. Alţii au conştiinţa tulbure, dezordonată: socotesc de permis ceea ce e oprit. Alţii sunt prea laşi în judecăţile lor morale.
De pildă, un tată de familie se îmbată în fiecare săptămână, îşi maltratează femeia, înjură, are escapa de extraconjugale, încolo e om cu aparenţe ireproşabile: corect, îmbrăcat, curat, mergând cu fruntea sus… Conştiinţa lui e atât de rătăcită, că nu-l mai mustră deloc. Dar oare un astfel de om este în regulă şi cu poruncile morale? Creadă cine-o vrea!
Alți așa numiți creştini judecă aşa: sunt om cinstit, fiindcă mă bucur de nume bun. Cu alte cuvinte se crede că, dacă opinia publică îţi dă un certificat de bună purtare, ajunge. Nu! Nu ajunge!
Nu este nimic mai nestabil, mai capricios şi mai relativ pe lume ca judecata opiniei publice. Lumea astăzi te ridică în slavă, îţi cântă osanale, iar mâine te fluieră şi te detestă. Ea îl condamnă pe Mântuitorul lumii şi-l preferă pe Baraba. Opinia publică e aspră şi intransigentă cu cei mici şi slabi, pe când celor mari şi puternici le permite şi le iartă toate. În ochii săi aparenţele valorează ca realitatea şi succesul acoperă mulţime de păcate.
Aşa că, dacă cineva aduce în sprijinul onestităţii sale testimoniul public, nu ne-a dovedit nimic. Garanţia adevăratei valori a unui om o face doar religia.
PR. PROF. DR. ŞTEFAN SLEVOACĂ
Bucovina, an IV, 1944, nr. 788, 9 ianuarie, p.4