Călătorii povestesc că seara, când vântul adie uşor peste nisipurile pustiului, se aude de departe ca un lung suspin. „Ascultă – zice atunci arabul – ascultă pustiul! Auzi cum plânge? El se tânguie pentru că ar vrea să fie o livadă răcorită de ploaie”.
Minunat de bine se poate asemăna lumea de azi cu acele deșerturi care suspină după roua cerului.
Veacul nostru este veacul marilor descoperiri şi progrese materiale. Omul a îmblânzit şi subjugat puterile naturii. A înmulţit produsele industriale. Şi-a însutit energiile prin puternicele şi ingenioasele aplicaţiuni ale ştiinţei. Omul de azi este stăpân al timpului, al spaţiului, al elementelor.
Şi totuşi… trist lucru! Sub decorurile înşelătoare de prosperitate şi progres, societatea omenească suferă cumplit. Orb, de trei ori orb, acela care nu vrea să vadă aceasta.
Fericirea, ca o „fata morgana”, cu cât e căutată mai înverşunat, cu atât mai mult se îndepărtează. Pacea a dispărut, dragostea lipseşte, tihnă nu avem; cinstea e tot mai rară, moralitatea decade tot mai mult, senzualismul îşi revarsă apele peste maluri, pângărind tot ce întâlneşte în cale.
Lipseşte ceva omenirii de azi. Un resort nu mai funcţionează ca înainte. Dar care anume? Resortul vieţii duhovnicești.
Veacul nostru are nevoie – ca deșerturile amintite – de roua de sus, adică de harul şi puterea pe care o hărăzeşte credinţa religioasă, frica de Dumnezeu, conştiinţa creştină. De aceea principiile veşnic salvatoare ale credinţei trebuie reînviorate! Căci oare ce înseamnă religia în sânul societăţii? Religia reprezintă mai întâi o stavilă împotriva răului.
Elveţia are frumuseţi unice în lume. Sate înfloritoare se întind vesel pe coastele munţilor. Deasupra lor străjuiesc păduri de brazi destul de dese şi de puternice pentru a opri avalanşele de zăpezi ce se rostogolesc de pe vârfuri. Dacă locuitorilor acelor sate le-ar veni în cap nenorocita idee să taie aceşti brazi, putem zice că prin aceasta ei şi-ar distruge proptelele care susţin casele lor. De ce? Fiindcă într-o zi zăpezile, gheţarii, stâncile, rostogolindu-se de sus, ar năpădi grădinile şi casele, le-ar spulbera de pe pământ. Aceasta ar însemna ruina, pustiirea, moartea! În Elveţia, bradul este o stavilă împotriva forţelor ameninţătoare ale naturii. El adăposteşte, apără, salvează.
La fel, într-un popor, principiile religioase sunt zăgazul care opreşte dezlănţuirea instinctelor rele din om. Cei ce cred că se pot lipsi de religie sunt mai smintiţi de cum ar fi ţăranii elveţieni, care ar tăia brazii care le adăpostesc casele, bisericile, ogoarele, turmele.
În al doilea rând, religia este un izvor, care îşi trimite apele sale binefăcătoare în tot organismul unei naţiuni. Ea deschide larg ferestrele spre orizonturile unei alte vieţi şi prin aceasta stimulează binele, face să înflorească virtutea. Religia seamănă dragostea. Ea inspiră unirea şi pacea. Ea promovează castitatea – această podoabă a Creştinătăţii – şi, tot aşa, dreptatea, bunătatea, mila.
În sfârşit, prin povăţuirile sale, prin rugăciunile sale, prin rugăciunile şi harurile sale, religia înalţă, purifică, transfigurează şi apropie fiinţa omenească de culmile însorite ale desăvârşirii.
Sunt atât de scumpe preceptele ei, încât ele l-au făcut pe Renan, faimosul liber-cugetător francez, să exclame într-un moment de sinceritate: „Eu nu sunt credincios. Dar sunt foarte bucuros că există oameni evlavioşi, preoţi de ţară, surori de caritate, călugări şi biserici şi, dacă ar depinde de mine să le suprim, n-aş face-o!”. Iar Montesquieu a scris undeva: „Cel ce n-are credinţa religioasă este ca acel animal teribil, care nu-şi simte libertatea, decât când sfâşie şi înghite”.
Religia este pavăză împotriva răului, izvor de regenerare a forţelor unui neam. Veacul nostru îşi trimite avalanşele sale de corupţie şi imoralitate asupra lumii întregi. Nu există alt scut decât cel al credinţei religioase.
În sânul societăţii de azi se resimte lipsa forţelor care să ridice omenirea bolnavă din smârcurile vieţii instinctive spre culmile virtuţii. Tot numai în rezervorul religiei lui Hristos le putem găsi. Deci reînviorarea vieţii religioase este o poruncă a ceasului de faţă.
Bucovina, an II, 1942, nr. 389, 4 octombrie, p. 4
PR. PROF. DR. ŞTEFAN SLEVOACĂ