În cea de a 5-a duminică din Postul Mare ne amintim de Maria Egipteanca, un chip de sfințenie pe care Biserica ni-l pune în față spre încurajarea noastră.
Ce înțelegem de aici, fraților? În primul rând că Dumnezeu Cel iubitor de oameni Se uită dincolo, trece dincolo de aparențe, și Dumnezeu vrea să scoată un bine atunci când răul este cel mai mare. Sf. Apostol Pavel spune că „Acolo unde s-a înmulțit păcatul, acolo prisosește harul”.
Noi avem în limba română două versuri extrem de frumoase ale unui mare poet – Tudor Arghezi, care zice așa: „Din bube, mucegaiuri și noroi / Iscat-am frumuseți și chipuri noi”.
Acesta este Dumnezeul nostru: El Se pogoară în mizeria cea mai adâncă a firii umane ca să scoată de acolo mărgăritarul cel de mult preț. Nu Se rușinează să stea la masă cu vameșii și păcătoșii, nu este atât de mult interesat de chipul pe care îl are în ochii oamenilor când stă de vorbă cu cei pe care oamenii îi alungă, îi scot din sfera importanței în viața civilă, Dumnezeu merge acolo ca să scoată un suflet. De ce? Pentru că Dumnezeu știe că în lumea aceasta nimic nu este mai scump decât un suflet de om. Că El a spus: „Ce-ți folosește ție, omule, dacă lumea întreagă o vei câștiga, și dacă îți pierzi sufletul …?”
Și zic părinții că în aceste cuvinte Dumnezeu a pus în două balanțe două lucruri: într-un taler al balanței a pus un suflet, un singur suflet de om, și în celălalt taler al balanței a pus întreaga lume cu tot ce este ea, cu tot ce are în ea ca frumusețe. Și a zis Dumnezeu că mai mult valorează, „și-n ochii Mei – spune Dumnezeu – mai prețios este acest singur suflet de om”. Și pentru acest suflet de om Dumnezeu face orice în lumea aceasta, doar-doar l-ar câștiga. Și mai știe Dumnezeu un lucru. Știe că atunci când un om cu toată ființa lui s-a avântat în păcat, s-a afundat în păcat, a gustat păcatul cu tot mustul lui cel necurat, spurcat, josnic și decăzut, știe că un astfel de om are o energie extraordinară care, dacă la un moment dat face o întoarcere de 180 de grade, aceeași râvnă pe care a avut-o când a lucrat păcatul, aceeași poftă pe care a avut-o când a trăit departe de Dumnezeu și și-a satisfăcut numai poftele lui cele trupești, cu aceeași râvnă Îi va sluji Lui, lui Dumnezeu. Lucrul acesta ne dă nouă o foarte mare nădejde, ca să nu deznădăjduim, indiferent cât de jos am fi, și să nu deznădăjduim indiferent de cum îl vedem pe cel din jurul nostru de care ne pare rău – fie că e soț, fie că e soție, fie că e copil, fie că e cineva drag al nostru. Putere are Dumnezeu să scoată din bube, din mucegaiuri și din noroi și din mal, mărgăritarul cel de mare preț care este ascuns acolo, în adâncul cel de taină al inimii. Și mai e un lucru de aici. Dacă oamenii, cu toată puterea ființei lor, se avântă în păcat, cu aceeași putere apoi lucrează spre slava lui Dumnezeu și se angajează cu o fervoare a credinței, a evlaviei în a sluji lui Dumnezeu.
Există și pericolul ca aceia care sunt, așa cum spune cartea Apocalipsei, căldicei, să nu fie nici așa și nici așa. Că zice cartea Apocalipsei – Dumnezeu adică – adresându-se creștinilor dintr-o localitate numită Laodiceea, zice: „pentru că nu ești nici fierbinte, nici rece, te voi arunca din gura Mea”.
Lui Dumnezeu nu-I plac oamenii care sunt așa, căldicei – știți cum: „să nu ne stricăm nici cu Dumnezeu, să nu lăsăm nici cele care țin de plăcerile noastre, de „neputințele” noastre, vrem să fim și cu stânga și cu dreapta, vrem să fim și cu Dumnezeu și cu cel rău”. Lui Dumnezeu nu Îi plac lucrurile acestea. Dumnezeu vrea să spunem celui alb, că este alb, și la ce este negru, că este negru. Unui lucru care nu este după voia lui Dumnezeu să îi spunem pe nume, adică este păcat, este fărădelege, nu este după voia lui Dumnezeu, și ceea ce este frumos, bineplăcut lui Dumnezeu, să îl lucrăm în viața noastră ca fiind bineplăcut Lui. Mare atenție la lucrul acesta! Că nu puțini dintre noi ne situăm în categoria aceasta, a oamenilor cărora nouă ni se pare că suntem chipurile pe calea de mijloc – mai zic unii. Adică nici să facem excese prea mari în virtute sau în asceză sau în rugăciune; așa, să fim „de mijloc”. Dar nu întotdeauna calea de mijloc este cale „de mijloc”, ci uneori se confundă, din păcate, cu această stare de căldicie, această cale de „așa și așa, ei merge și așa!
Din viața Sfintei Maria Egipteanca nu învățăm lucrul acesta, ci învățăm că atunci când Dumnezeu ne cheamă la Dânsul, indiferent cum a fost viața noastră înainte, când Dumnezeu ne cheamă și noi cu toată inima vrem să Îi slujim Lui, să ne angajăm cu toată puterea noastră, deși neputințe, scăpări și căderi vor mai fi. Dar aceste neputințe și aceste scăderi să nu le justificăm și să spunem: „Nu-i nimic!” sau „Ei, lasă că merge și asta!”. Aici e bāiul, aici e buba, când ne justificăm căderile – că ele oricum vor fi, că firea este pătimāșă, neputincioasă și supusă păcatului, dar niciodată să nu ne justificăm și să spunem că „nu e chiar atât de grav!”.
Și tot din viața Sfintei Maria Egipteanca, cel de-al doilea lucru pe care doresc să vi-l pun la inimă astăzi este și acesta: v-am spus că 47 de ani a trăit Sfânta Maria Egipteanca singură, în pustia Egiptului, în viață de pocăință. Să nu credeți însă, fraților și surorilor, că această viață a fost una în care numai îngerii lui Dumnezeu erau în jurul ei, se ruga cu îngerii și toată viața ei era o bucurie și o desfătare desăvârșită. Ne spune viața ei că în perioada imediat următoare după întoarcerea de la păcat, nu 1 an, nu 3, nu 5, nu 10, ci 17 ani din cei 47 ea încă s-a luptat la sânge cu păcatele ei. Adică, de aici ce învățăm? Că păcatul, mai ales atunci când este lucrat des, când este lucrat constant, când este lucrat cu o anumită periodicitate, se întipărește în firea omenească și nu iese atât de ușor. Iertarea se dă, Dumnezeu șterge păcatul, dar urma păcatului din noi are nevoie de timp pentru a se șterge. O rană la un moment dat poate este oblojită, poate este aseptizată, este în afara oricărui pericol să zicem, dar nu se prinde atât de ușor, e nevoie de timp și cicatricea până la urmă tot rămâne. Și pe zona aceea, în perioada imediat următoare, după o tăietură mai mare să spunem, zona aceea este foarte firavă, nu putem oricum să turnăm apă fierbinte ca și cum am pune pe o mână, pe o palmă, pe o piele obișnuită. E nevoie de timp să se vindece. Așa este și cu viața sufletului, fraților. După ce noi hotărâm să Îi închinăm viața lui Dumnezeu, să nu ne așteptăm ca în ziua imediat următoare să nu mai simțim nimic în trupul nostru, în sufletul nostru din partea celui rău. Nu! De ce lucrul acesta se întâmplă? Pentru că noi, prin păcat, am dat drepturi vrăjmașului, și el nu pleacă cu una cu două, el a dobândit acolo drepturi, are portițe prin care poate să intre și va intra atâta timp cât noi îi vom da mai departe năz. Dar dacă, concomitent cu lupta aceasta din partea celui rău – și care luptă se poate lăsa uneori chiar și cu căderi, cu recidive, – concomitent cu aceasta noi lucrăm pocăința, cerem iertare de la Dumnezeu, ne spovedim, ne rugăm pentru iertare și ne împărtășim… Cum spunea Cuviosul Paisie Aghioritul: „Aghiuta își face lucrarea lui, e treaba lui, e planul lui de activitate, dar noi ni-l facem și noi pe al nostru!” și până la urmă acesta al nostru va câștiga pentru că cu noi este Dumnezeu acum! „Cu noi este Dumnezeu, înțelegeți neamuri și vă plecați – și voi demonilor plecați-vă – căci cu noi este Dumnezeu!” Că în lupta noastră cu păcatul noi nu ne luptăm până la sânge, dar dacă luăm hotărârea să ne luptăm până la sânge, chiar dacă un timp încă mai suntem sub influența celui rău, încă mai simțim păcatul – uneori cu mintea, alteori și cu fapta, și cu cuvântul – dar lucrarea noastră este o lucrare de vindecare și Dumnezeu privește spre aceasta și în timp, în timp, cu răbdare, cu răbdare, aduce și vindecare sufletului nostru.
De ce? Dacă dintr-o dată s-ar ridica de la noi păcatul, pofta și patima, noi n-am ști să prețuim lucrul acesta, că ce-i nemuncit, e neprețuit. Dă-i unui copil o mașină nemuncită, fă pentru fata ta o casă la care ea n-a contribuit cu nimic și toată ziua a stat degeaba pe Facebook și vorbind cu prietenii și tu, mamă, tu, tată, fă-i masă, fă-i casă, dă-i bani și când se căsătorește dă-i de toate! Nu va ști să le prețuiască, și peste 5 ani va veni la tine și spune: „Mamă, știi, nu mai am cu ce să îmi plătesc ratele”. Vezi pe cineva care ia o notă nemuncită, n-a tras de dânsa, nu știe ce înseamnă să îți rupi coatele, cum se zice, pe băncile școlii, nu o să știe să prețuiască diploma aceea și o să rămână mai cu nimic pe urma unei școli. Așa e și în viața duhovnicească. Ce-i nemuncit, ce-i netrudit, e neprețuit. De aceea Dumnezeu ne lasă să ne luptăm cu puterile noastre împotriva celui rău. Ca noi să vedem că în lupta cu păcatul Dumnezeu este alături de noi și biruința să fie a noastră împreună cu a lui Dumnezeu. Și așa Dumnezeu, într-un fel, între ghilimele să spunem, „îi va închide gura demonului” pentru că îi va spune:
Ieșirea lui din păcat s-a făcut cu harul Meu, dar și prin lucrarea lui, atât cât a putut el. Tu ai vrut să îl tragi de partea ta, Eu l-am tras de partea Mea, dar până la urmă alegerea a fost a lui.
Și în legătură cu banul nemuncit, în legătură cu lucrul neprețuit, îmi aduc aminte că la sfârșitul unor cărți de citire – acum nu știu dacă mai sunt edițiile acelea sau dacă s-au mai preluat, dar poate unii dintre dv. vă mai aduceți aminte: Era amintită o întâmplare cu un tată al cărui fiu, mai șturlubatic, a ajuns la vârsta adolescenței și dacă până atunci tatăl l-a susținut, i-a dat de buzunar, l-a susținut la școală, a luat tatăl hotărârea ca să se maturizeze și fiul și i-a spus: „Fiule, de mâine te duci la lucru! De acum ești major, trebuie să aduci și tu ceva în casă.” Copilul pleacă, îi spune mamei și mama, cum e mama, îi spune: „Lasă, că îți dă mama un bănuț și te duci seara și îl arăți tatei și îi spui că l-ai lucrat tu astăzi”. Și așa face, era un ban de argint, monede, cum erau înainte. Copilul vine voios seara, după ce toată ziua a umblat hai-hui și îi aduce tatălui: „Tată, ăsta e lucrul meu, acesta este câștigul meu din ziua de astăzi”. Tatăl ia banul, îl cântărește și îl aruncă în foc. Nu se întâmplă nimic. Și îi spune tatăl: „Nu-i banul tău, nu mă poți minți așa”. A doua zi pleacă din nou, și de data aceasta pleacă într-adevăr la lucru și lipsește o săptămână, lipsește o lună, și la sfârșitul lunii se întoarce ars de soare, bătut de vânt – cum era lucrul și acum câteodată când lucrăm în aer liber – cu palmele bătătorite, mai crăpate, și pe aceste palme ținea din nou câțiva bănuți. Și îi dă tatălui și îi spune: „Tată, sunt banii mei.” Tatăl iarăși ia banii, cântărește în palme, se uită în ochii lui și din nou îi aruncă în foc. Și gestul spontan, negândit, al băiatului este că sare după ei, ca să-și ia banii și îi spune: „De ce-ți bați joc de munca mea? Cu trudă i-am câștigat.” Și spune tatăl: „Da, acum sunt banii tăi”. Să învățăm din aceasta, fraților, să lucrăm cu răbdare mântuirea noastră, și să nu așteptăm de la Dumnezeu să ne cadă darurile așa, dintr-o dată, și noi nefăcând nimic. Dar în același timp să avem credință că Acest Dumnezeu vrea ca să ne dea darurile Sale, că Acestui Dumnezeu nu Îi place starea în care suntem, și dacă noi ne întoarcem către El un pas, El face către noi 99.
Și îmi închei cuvântul cu câteva rânduri din Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, din cartea proorocului Iezechel, care întru acest duh de nădejde în Dumnezeu „Care nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu”, ne zice cuvântul Domnului:
„Dacă cel rău se întoarce de la nelegiuirile sale pe care le-a făcut și păzește toate legile Mele și face ceea e bun și e drept, el va trăi și nu va muri. Nu se vor pomeni deloc nelegiuirile pe care el le va fi făcut, ci va trăi pentru dreptatea ce a făcut-o. Oare voiesc Eu moartea păcătosului, zice Domnul Dumnezeu, și nu mai degrabă să se întoarcă de la căile sale cele rele și să fie viu? De aceea vă voi judeca pe voi, casă a lui Israel, pe fiecare după căile sale, zice Domnul Dumnezeu, pocăiți-vă și vă întoarceți de la toate nelegiuirile voastre, lepădați de la voi toate păcatele voastre cu care ați greșit și vă faceți o inimă nouă și un duh nou. De ce să muriți voi, casă a lui Israel?”
Noi suntem casa lui Israel. „Căci Eu, zice din nou Domnul, nu voiesc moartea păcătosului, întoarceți-vă, deci, și trăiți!”
PS Damaschin Dorneanul