Cu harul, ajutorul şi mila preabunului, preamilostivului, preaîndurătorului şi preaînţeleptului Dumnezeu ne apropiem de sfârşitul Sfântului Post Mare, folositor pentru suflet, care este o perioadă de nevoinţe ascetice voluntare, post şi rugăciune, cucernicie şi evlavie.
Iată că intrăm în Sfânta Săptămână Mare a Patimilor Domnului şi Dumnezeului nostru, nu pentru că ar fi mai mare decât celelalte 51 de săptămâni ale anului, nu pentru că ar avea mai mult de şapte zile, dar datorită marilor şi mai presus de fire întâmplări şi taine ale mântuirii noastre, pe care le prăznuim acum, care ne-au introdus în veşnicie. Întâmplări importante şi însemnate ale iconomiei dumnezeieşti, pe care mintea omului este cu neputinţă să le cuprindă. Cugetul ameţeşte, mintea se minunează, inima se tulbură, genunchii se clatină. Cu adevărat, nu se putea întâmpla ceva mai măreţ. Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi, care S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria la Betleem, devenind Fiul omului, pentru ca omul să devină Dumnezeu, după cum spune Sfântul Grigorie Teologul, vine acum către pătimirea de voie, către Sfânta şi Dătătoarea de viaţă Cruce de pe Golgota. Vine să se lupte cu moartea, să biruiască moartea, să dăruiască viaţă. Sfânta noastră maică, Biserica Ortodoxă, numeşte faptele suprafireşti, care se vor petrece săptămâna viitoare, negrăite. Sunt într-adevăr măreţe, tainice, inexplicabile, greu de tâlcuit pentru mintea omenească, cugetul nostru sărac nu le înţelege, îi este cu neputinţă să le exprime prin gura lui, care când vine vorba de altele este foarte vorbăreaţă.
Putem doar să le trăim tainic înlăuntrul nostru, iar sufletul nostru pregătit cum se cuvine prin Postul Mare să devină Locul Căpăţânii şi mormântul gol. Să ne răstignim şi să înviem împreună cu Hristos, după cum spune o frumoasă cântare a Bisericii noastre. Taina negrăită a lui Dumnezeu o vedem, o trăim, dar ne este cu neputinţă s-o înţelegem pe deplin şi s-o exprimăm cu desăvârşire. Astfel, preferăm tăcerea adâncă şi închinăciunea smerită. Tăcerea pentru Biserică este cea mai bună şi corectă atitudine, provenind dintr-o discuţie continuă cu Dumnezeu, care curăţeşte şi luminează, atunci când trebuie să fie rostit, şi cuvântul omenesc. O tăcere care vădeşte smerenie adevărată, a cărei absenţă îl chinuieşte pe omul contemporan. O tăcere discernătoare, didactică, grăitoare, de care deseori are nevoie şi omul obosit de pălăvrăgeala zilnică, prin care nu reuşeşte să spună nimic. Închinăciunea trebuie să fie atitudinea permanentă a credincioşilor dăruiţi cu binefaceri, a fiilor, ucenicilor şi celor care-L urmează cu recunoaştere, mulţumire şi slăvire pe Preaînaltul Dumnezeu.
Creştinii ortodocşi nu plâng nemângâiat, nu se întristează lumeşte, nu regretă cu deznădejde pentru Hristos Care pătimeşte. Hristos a cunoscut, a vrut şi a pătimit de voie pentru noi, cei pătimaşi. Cel lipsit de păcat S-a răstignit pentru noi, păcătoşii. Mergând spre Cruce şi văzând nişte femei care plângeau, le-a spus să nu-L plângă pe El, ci să se plângă pe ele. Dacă e să plângem, dragii mei, să plângem pentru noi şi nu pentru El, fiindcă din pricina noastră şi de dragul nostru le-a pătimit pe toate. Şi deseori este răstignit din nou de către noi înşine.
din: Monahul Moise Aghioritul, “Tacerea cea bine graitoare”, Editura Egumenita, 2016