Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu, Care faci minuni! (cf. Psalm 76:13,14). Nu sunt ochi care să vadă toate aceste minuni, nici limbă care să le poată număra, nici minte care să le înţeleagă.
În pericopa evanghelică de astăzi predomină întâlnirea dintre Hristos şi femeia samarineancă (v. Ioan 4, 5-42). Noi vedem aici, din dialogul pe care l-a avut aceasta cu Hristos, că este evidenţiată căutarea ei duhovnicească. Iar Domnul nostru, văzând dispoziţia ei, încearcă să-i dea posibilităţile necesare pentru a înainta mai departe.
Iată că te-ai făcut sănătos: de acum să nu mai greșești, ca să nu-ți fie ție ceva mai rău (Ioan 5, 14). Astfel de poruncă a dat Domnul slăbănogului vindecat de El, precum am auzit astăzi în Evanghelie.
«Deci iudeii murmurau împotriva Lui, fiindcă zisese: Eu sunt pâinea ce s-a coborât din cer. Și ziceau: Au nu este Acesta Iisus, fiul lui Iosif, și nu știm noi pe tatăl Său și pe mama Sa? Cum spune El acum: M-am coborât din cer? Iisus a răspuns și le-a zis: Nu murmurați între voi» (Ioan 6, 41-43)
Societatea noastră civilizată a adus drepturile femeii, dar Domnul Iisus a adus respectul ei.
Astăzi este Duminica lui Toma (Ioan 20, 19-31) şi Biserica noastră pomeneşte evenimentul pipăirii Domnului nostru „în locul cuielor” de către Apostolul Toma. Biserica noastră numeşte necredinţa lui Toma „necredinţa cea bună”, pentru că această nevoie şi acest mod de a fi al său l-au condus la cunoştinţa învierii lui Hristos.
Sărbătorile Bisericii sunt diferite. Astăzi prăznuim Sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim. Este una dintre cele mai triste sărbători ale anului bisericesc. S-ar părea că toate întâmplările legate de ea reprezintă o sărbătoare: Hristos intră în sfântul oraş, este întâmpinat de mulţimea poporului pregătit să facă din El un lider politic şi care aştepta de la El biruinţa asupra vrăjmaşului. Oare în acestea nu se regăseşte durerea Mântuitorului?
În această Duminică ne aflăm într-un moment crucial în călătoria Postului Mare. Am auzit limpede în Evanghelia de astăzi că această călătorie duce la Ierusalim, unde Hristos va fi dat la moarte într-un mod ruşinos.
„Important e să nu rămâi căzut… să te ridici și să continui postul. Să te ridici în toată vremea și în tot locul. Și Domnul îți va răsplăti și ție, celui care va ajunge în al 11-lea ceas, lângă El, Cer Răstignit și Înviat. „
„Tatăl din Evanghelie Îl roagă pe Hristos să se milostivească de el, de durerea pe care o poartă, văzându-şi copilul într-o formă de degradare spirituală. În urma acestei cereri, se încropeşte un dialog foarte frumos, sincer, fără menajamente, ca o formă de spovedanie, din partea tatălui acelui copil.
O, Duhule Sfinte, drag eşti Tu sufletului. A Te înfăţişa este cu neputinţă, dar sufletul cunoaşte a Ta venire, şi Tu aduci pace minţii şi îndulcire inimii!
Pentru noi, monahii, sensul Crucii este centrul vieții noastre, mândria noastră, nădejdea și așteptarea mântuirii noastre. Când vedem cu câtă sălbăticie ne atacă vrăjmașul, când vedem multiplele slăbiciuni ale firii noastre, când vedem patimile și poftele care ne asediază și ne amenință existența, atunci nu ne rămâne decât să ne punem nădejdea în Crucea lui Hristos și să prindem curaj pentru a ne continua lupta, pentru a ieși învingători.
Dacă este să vorbim despre pocăinţă, se cuvine să începem cu începutul, şi anume cu zidirea omului de către Dumnezeu. In rai, Adam se bucura de mare cinste, vieţuia asemenea îngerilor, era într-o nemijlocită legătură cu Dumnezeu şi trăia în prezenţa Lui de-viaţă-dătătoare. Vorbea cu Dumnezeu faţă către Faţă, îl slăvea împreună cu cetele îngereşti şi hrană îi era tot cuvântul ce ieşea din gura lui Dumnezeu. Insă după cum bine ştim, în pofida cinstei de care se bucura, Adam s-a lăsat înşelat de şarpe şi a urmat pornirii diavoleşti de a se ridica împotriva lui Dumnezeu pentru a-I lua locul. Şi la fel cum vrăjmaşul a căzut din cer ca un fulger, din cauza dorinţei lui pline de îndrăzneală de a-şi aşeza tronul mai presus de tronul lui Dumnezeu, tot aşa şi Adam a căzut fără zăbavă.
Astăzi este Duminica lăsatului sec de carne, iar Biserica noastră citeşte din Evanghelie pericopa Înfricoşatei Judecăţi (v. Matei 25, 31-46). Este o pericopa destul de răstălmăcită, deoarece îi creează omului o senzaţia de frică pentru că vorbeşte despre Ziua Judecăţii, care se va întâmpla „când va veni Fiul Omului întru slava Sa”. Omul se teme, şi din această pricină se ivesc înlăuntrul său simţiri negative. Dacă intrăm însă puţin în profunzimea lucrurilor, vom vedea că criteriul Judecăţii este Dragostea.
Astăzi pătrundem în perioada pe care o cuprinde cartea de cântări pentru Postul Mare, Triodul. Aceasta este prima dintre cele trei Duminici de dinaintea Postului Mare în sine, care ne duce apoi la Pătimirea lui Hristos. Astăzi suntem invitaţi să cugetăm la pilda vameşului şi a fariseului.
Şi ieşind de acolo, a plecat Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului. Şi iată o femeie canaaneancă din acele ţinuturi, ieşind striga, zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David ! Fiica mea este rău chinuită de demon. El însă nu i-a spus nici un cuvânt; şi apropiindu-se, ucenicii Lui îl rugau, zicând: Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră. Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât numai către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă. El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmituri-le care cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela.
Să ne gândim la trei lucruri pe care ar fi bine să le vedem mai bine şi la trei lucruri faţă de care ar fi mai bine să fim orbi. Să le luăm invers.