Este important să subliniem faptul că Trupul lui Hristos pe Muntele Tabor, precum, în genere, în toată viaţa Lui, s-a făcut izvor al harului necreat al lui Dumnezeu prin unirea ipostatică a firii dumnezeieşti cu firea omenească. Înainte de întrupare, izvor al harului necreat erau dumnezeieştile Ipostasuri, acum însă şi firea omenească în Persoana Cuvântului se face izvor al harului. Tocmai de aceea, chipul lui Hristos „a strălucit ca soarele”.
Sfinţii Părinţi numesc asemenea-lui-Dumnezeu (omótheo) Trupul pe care l-a asumat Hristos şi care a fost îndumnezeit, tocmai pentru că a devenit izvor al harului necreat. O analogie în acest sens este soarele sensibil. Lumina exista din prima zi a creaţiei, câtă vreme soarele a devenit sursă a luminii abia în ziua a patra a creaţiei, când s-a unit cu lumina.
Trupul lui Hristos este asemenea-lui-Dumnezeu (omótheo). Sfântul Grigorie Theologul va spune: „prin asumarea Trupului de către Hristos, Trupul s-a îndumnezeit şi a devenit asemenea celui Uns şi îndrăznesc să spun asemenea-lui-Dumnezeu (omótheo)”. Acest lucru este afirmat şi în textele Sfintelor Sinoade şi în cele liturgice.
În ciuda faptului că Trupul este şi se numeşte asemenea-lui-Dumnezeu (omótheo), în ciuda faptului că s-a îndumnezeit, totuşi nu a ieşit din limitele firii omeneşti, ca să se preschimbe în dumnezeire. Acest lucru îl susţin monofiziţii, care afirmă că firea dumnezeiască a absorbit firea omenească. Dar, deşi trupul s-a îndumnezeit, totuşi a rămas neschimbat şi nu a eliminat trăsăturile lui fireşti, nici aşa-numitele patimi nepăcătoase pe care Hristos le-a luat asupra Sa de bunăvoie. Astfel, Hristos şi după îndumnezeirea firii omeneşti a păstrat partea pătimitoare, stricăcioasă şi muritoare. Desigur, acestea sunt valabile pentru răstimpul de până la Înviere, pentru că după Înviere Hristos a îndepărtat partea pătimitoare, pe cea muritoare şi toate aşa-numitele patimi nepăcătoase. Despre acest subiect se vor spune cele necesare atunci când vom vorbi despre Învierea lui Hristos.
Faptul că Trupul lui Hristos s-a făcut izvor al harului necreat are urmări extraordinare în viaţa bisericească. Tocmai din acest motiv, avem posibilitatea să ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Prin dumnezeiasca Împărtăşanie, omul nu primeşte în chip abstract harul lui Dumnezeu, ci Trupul asemenea-lui-Dumnezeu (omótheo) al lui Hristos, care este izvor al harului necreat. Desigur, prin aceasta nu se înţelege că orice creştin care se împărtăşeşte cu Trupul lui Hristos se şi sfinţeşte, ci doar acela care s-a pregătit şi care este mădular real şi viu al Bisericii, adică al Trupului lui Hristos. Dumnezeiasca Împărtăşanie lucrează în funcţie de starea duhovnicească a omului.
Participarea diferită la slava lui Dumnezeu
Tâlcuind faptul dumnezeieştii Schimbări la Faţă, vedem că există diferenţiere în ceea ce priveşte participarea la slava lui Dumnezeu. Trupul pe care l-a asumat Hristos prin unirea ipostatică a firii dumnezeieşti şi a firii omeneşti a devenit izvor al harului necreat al lui Dumnezeu, de aceea chipul Lui strălucea ca soarele. Pe Ucenicii Săi şi, în general, pe oamenii care s-au învrednicit să participe la lucrarea-energia Lui îndumnezeitoare, i-a îndumnezeit şi îi îndumnezeieşte, aşadar sunt părtaşi după har şi dumnezeiască bunăvoinţă la lucrarea-energia îndumnezeitoare a lui Dumnezeu. Veşmintele devin strălucitoare prin slava lui Dumnezeu. Dar şi întreaga creaţie se veseleşte. Sfântul Cosma Melodul spune într-un tropar că lumina neapropiată a lui Dumnezeu arătată pe Tabor „a veselit zidirea şi pe oameni i-a îndumnezeit”. Cu alte cuvinte, creaţia se luminează şi se veseleşte, dar numai oamenii se îndumnezeiesc.
Acest lucru arată că întreaga creaţie se împărtăşeşte din slava lui Dumnezeu, însă în chip diferit. Nu se poate vorbi despre îndumnezeirea creaţiei, ci despre sfinţirea creaţiei şi îndumnezeirea firii omeneşti. Nu putem considera creaţia şi omul din aceeaşi perspectivă, de vreme ce omul este fiinţă cuvântătoare, iar creaţia este necuvântătoare. Omul reprezintă rezumatul întregii creaţii şi microcosmosul în macrocosmos.
Ce este Biserica şi care este scopul ei
Schimbarea la Faţă a lui Hristos arată ce şi cine este Biserica, dar şi care este scopul ei. Bisericii îi aparţin Proorocii şi Apostolii şi toţi cei care primesc teologia Revelaţiei şi se străduiesc să vieţuiască potrivit acestei teologii. Există, desigur, multe trepte ale împărtăşirii de har, dar omul trebuie să se găsească cel puţin în stadiul curăţirii.
De aici se vădeşte şi care este ţelul cel mai profund şi mai esenţial al Bisericii: călăuzirea omului către îndumnezeire, care este vederea Luminii necreate. Întreaga lucrare a păstorilor Bisericii ţinteşte la acest scop înalt. Aşadar, îndumnezeirea nu constituie un lux pentru viaţa bisericească, ci este desăvârşirea mistică şi scopul cel mai profund al vieţii creştine. Atât Tainele Bisericii, cât şi nevoinţa urmăresc atingerea acestei stări a îndumnezeirii. Când, însă, viaţa liturgică şi viaţa de nevoinţă sunt rupte de îndumnezeire, atunci devin nişte idoli.
Lumina necreată este trăirea Împărăţiei lui Dumnezeu, este hrana celor cereşti. În acelaşi timp însă este şi pregustare a bunătăţilor viitoare. Schimbarea la Faţă arată ce este Împărăţia lui Dumnezeu şi care va fi starea viitoare. Dumnezeu-Omul Hristos se va afla în mijlocul oamenilor îndumnezeiţi, care se vor veseli de prezenţa şi slava lui Dumnezeu, la măsuri diferite, în funcţie de împărtăşirea diferită de harul necreat a fiecăruia. Se va împlini în acest fel cuvântul psalmistului David: „Dumnezeu a stat în adunarea dumnezeilor, în mijlocul dumnezeilor va judeca” (Ps. 81, 1). Hristos şi, în general, Dumnezeul Treimic, este Dumnezeu după fire, iar Sfinţii sunt dumnezei prin împărtăşire şi după har. Prin urmare, Împărăţia viitoare, precum şi prezenţa noastră în Biserică, nu este o întrunire a oamenilor evlavioşi, ci o unire, o adunare a dumnezeilor după har, a celor cu adevărat „îndumnezeiţi de Cel Care este după fire Dumnezeu” (Sfântul Simeon al Tesalonicului).
Participarea personală la îndumnezeire
Praznicele împărăteşti nu au doar caracter hristologic, ci şi antropologic şi sotiriologic, lucru valabil şi pentru Schimbarea la Faţă a lui Hristos. Prin Schimbarea Lui la Faţă, Hristos a arătat îndumnezeirea firii omeneşti, dar şi slava celor care se vor uni cu El. De aceea, evenimentul Schimbării la Faţă constituie punctul central al învăţăturii soteriologice a Bisericii, pentru că arată care este rostul existenţei omului.
Pentru ca omul să ajungă la trăirea slavei îndumnezeirii sale, adică la împărtăşirea de lucrarea-energia îndumnezeitoare a lui Dumnezeu, trebuie să treacă prin curăţirea inimii. Şi asta se întâmplă, pentru că Hristos îl luminează pe om după măsura curăţiei inimii sale. Sfântul Grigorie Theologul va spune în acest sens: „mai întâi omul trebuie să se curăţească, iar apoi celui curat i se vorbeşte”. Cu lumina duhovnicească-noetică se întâmplă acelaşi lucru ca şi cu lumina sensibilă. După cum lumina sensibilă luminează ochii sănătoşi ai trupului, la fel şi lumina necreată lumina mintea-nous curată şi inima luminată (Sfântul Nicodim Aghioritul).
Părinţii, vorbind despre Schimbarea la Faţă a lui Hristos şi despre împărtăşirea de slava dumnezeiască, fac referire la urcarea fiecărui om pe muntele vederii-lui-Dumnezeu (theoptia). Necurmat este strigătul Bisericii: „luminează-ne pe noi, păcătoşii, cu lumina Ta veşnică”. Şi într-o rugăciune legată tot de această temă, din cadrul Ceasului Întâi, simţim nevoia să Îl rugăm pe Hristos: „Hristoase, Lumina cea adevărată, Care luminezi şi sfinţeşti pe tot omul care vine în lume, să se însemneze peste noi lumina Feţei Tale, ca să vedem într-însa Lumina cea neapropiată”. Este nevoie de urcuş continuu şi de evoluţie. Şi în Biserică vorbim despre o evoluţie a omului, însă nu de la maimuţă la om, ci de la om la Dumnezeu. Şi această „teorie evoluţionistă” a Bisericii arată sensul vieţii şi rezolvă toate problemele lăuntrice şi neliniştile existenţiale ale omului.
Sfântul Maxim Mărturisitorul învaţă că Hristos nu Se arată în acelaşi chip tuturor, ci începătorilor Se arată în chipul robului, iar celor care urcă pe muntele vederii-lui-Dumnezeu Se arată „în chip de Dumnezeu”.
Cei trei Ucenici pe Tabor, îndată ce au văzut slava Feţei lui Hristos, au mărturisit: „Doamne, bine este nouă să fim aici; dacă voieşti, voi face aici trei corturi: Ţie unul, şi lui Moise unul, şi lui Ilie unul” (Matei 17, 4). Tâlcuind această dorinţă a Ucenicilor, Sfântul Maxim spune că cele trei corturi sunt cortul făptuirii (praxi), al vederii-lui-Dumnezeu (theoria) şi al grăirii-de-Dumnezeu (theologia). Chipul primului cort (al făptuirii) era Ilie ca om plin de bărbăţie şi de cuminţenie, chipul celui de-al doilea (al vederii-lui-Dumnezeu) era Moise, ca legiuitor şi îndreptător al poporului, iar chipul celui de-al treilea cort (al teologiei) era Însuşi Stăpânul Hristos, pentru că El era desăvârşit întru toate.
În această analiză ermineutică se arată trei trepte ale vieţii duhovniceşti, care alcătuiesc urcuşul duhovnicesc al omului pe Muntele Tabor, şi anume curăţirea, luminarea şi îndumnezeirea. Astfel, nu e vorba de un urcuş spaţial, ci de o evoluţie în modul de vieţuire duhovnicească. Dacă ne uităm cu atenţie la întreaga viaţă bisericeacă şi la învăţătura mântuitoare a Sfinţilor Părinţi, vom constata că permanent se face referire la trei trepte ale vieţuirii duhovniceşti, care sunt în legătură cu diferitele grade de împărtăşire a omului de harul lui Dumnezeu. Dacă viaţa duhovnicească nu are această raportare şi evoluţie, atunci devine idol şi simplă învăţătură moralizatoare.
Schimbarea la Faţă a lui Hristos ne arată ce anume exact este teologia ortodoxă. Din învăţătura Bisericii cunoaştem că teologia nu este speculaţie raţională şi nici nu este alcătuită din simple cunoştinţe intelectuale, ci teologia este participare la lucrarea-energia îndumnezeitoare a Luminii necreate şi, desigur, îndumnezeirea omului. Când vorbim despre teologie, înţelegem experienţă [empirică] şi vederea-lui-Dumnezeu.
Ierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos