Dumnezeu ne iartă, ne iubeşte

Cuvântul Domnului este simplu şi lumi­nează modul în care putem să trăim harul lui Dumnezeu, sau pentru care motiv nu-l trăim.

In pilda celui ce datora zece mii de talanţi (v. Matei 18, 23-35), Domnul se referă la un oarecare om ce avea o mare datorie faţă de stăpânul său, care este Dumnezeu, Domnul. Apoi, după ce L-a rugat sluga sa, i-a iertat datoria, împrumutul, însă acela nu a făcut şi el la fel faţă de datorni­cul lui, ci a cerut să primească datoria cu orice preţ, ducându-l pe acela în închisoare. Au aflat aceasta slujitorii, revoltându-se şi mirându-se de această purtare, şi atunci Domnul s-a mâniat pentru nemilostivirea aceluia. Şi se încheie para­bola spunând că Domnul aşa ne va face şi nouă, celor ce nu iertăm din inima noastră pe ceilalţi.

In principiu, să avem în vedere aceasta, anu­me că dispoziţia iertării din inima noastră faţă de alţii este valoarea centrală a vieţii duhovniceşti. Fără aceasta nu există viaţă duhovnicească. Fără aceasta nu există harul lui Dumnezeu. Fără aceas­ta suntem conduşi către chinuitori – adică la pier­derea harului – şi la moartea duhovnicească.

Noi rămânem doar la anumite greşeli exteri­oare, însă este un dezastru duhovnicesc, pagubă a sufletului, dacă inima noastră nu se mişcă în chip filantropic şi iertător cu ceilalţi.

Din ce motiv? Avem motive şi o bază pentru aceasta. Atunci când însuşi Domnul ne scoate din mocirlă, ne scapă din moartea duhovnicească, ne scoate din neştiinţă şi ne conduce pe calea harului şi la dragostea Lui şi ni le iartă pe toate, noi cu ce ruşine spunem că nu avem dispoziţie să-l iertăm pe altul care ne nedreptăţeşte într-un lucru prea mărunt? Avem o ciudată îngâmfare. Trăim în pa­timile noastre şi numai îndată ce simţim puţin mila lui Dumnezeu, devenim „isteţi fără de min­te” şi mustrăm şi judecăm pe fiecare.

Aceasta este o hulire a iubirii lui Dumnezeu, însă, în principal, o ofensare a existenţei noastre. Semnul maturităţii duhovniceşti este acesta; nu există nimic altceva. Să lăsăm deoparte filosofiile, să lăsăm deoparte deşertăciunile, dreptăţile noastre, opiniile noastre şi virtuţile noastre. Un singur lucru rămâne: inima noastră să fie poziti­vă către fiecare în parte, cunoscut şi necunoscut. Să fim „certaţi” cu dispoziţia de a judeca şi de a mustra pe fiecare în parte. Nu însă într-un mod exterior, ci din inima noastră. Aceasta este măr­turia şi dovada că trăim harul lui Dumnezeu. Aceasta este şi nimic altceva.

Noi, atunci când trăim si ne încredinţăm că Dumnezeu ne iartă, ne iubeşte, avem oare posi­bilitatea şi suportul moral să nu imităm aceeaşi atitudine faţă de alţii? Venim şi ne văicărim şi spunem „m-au nedreptăţit”, „m-au mâhnit”, „nu mă înţeleg”. Şi începem să ne înnebunim cu gânduri şi cugetări. Gândurile de acest fel con­stituie absenţa lui Dumnezeu. Desigur mai sunt şi vrăjmaşe lui Dumnezeu atunci când vrem să ne îndreptăţim uneori chiar şi în cadrul Tainei Spovedaniei. Nu există un mai mare atac al vieţii duhovniceşti şi o mai mare imaturitate.

Aşadar, pentru ce înnebunim atunci când ne nedreptăţeşte altul? Pentru ce vrem drepta­tea? Pentru ce vrem recunoaşterea? Foarte sim­plu, pentru că nu trăim dragostea lui Dumnezeu. Pentru ce, în cele din urmă, ne dăruieşte Dum­nezeu iertarea? Ca să devenim puternici în faţa altuia? Adică Dumnezeu ne iartă ca să stăm pe picioarele noastre, ca să avem putere să-l atacăm, să-l dispreţuim, să-l judecăm, să-l respingem pe celălalt? Şi cum este cu putinţă să rămână acest har în noi? Şi cum este cu putinţă ca Dumnezeul dragostei să continue să ne dea acest har, când noi îl risipim fără măsură, când îl hulim?

Sufletul nostru se îmbolnăveşte când obişnuim să fim iertaţi de Dumnezeu, iar nouă nu ne vine „mintea cea duhovnicească” de a avea maturitatea necesară, astfel încât să fim pozitivi şi iertători faţă de toţi, cunoscuţi şi necunoscuţi. Sufletul nostru păţeşte ceva; se îmbolnăveşte; îşi pierde simţurile duhovniceşti; îşi pierde pute­rea de înţelegere şi nu se tămăduieşte cu nimic. Atunci numai un lucru poate să-l tămăduiască în mod nevoit: suferinţa.

Pentru aceasta ne smeresc întâmplările. Do­rim cruci? Dorim suferinţă? Dorim să ne sme­rească Dumnezeu? Pentru aceasta îi dăm toate posibilităţile ca să ne facă aşa ceva? In ce mod? Când nu suntem iertători faţă de ceilalţi. Păti­mim astfel de o împietrire a inimii, de o rigidita­te – care este cea mai rea deviere. În special îm­pietrirea inimii, rigiditatea, este uneori „pro­prie bunilor creştini” care se simt îndreptăţiţi. Şi se sălbăticeşte inima noastră, se sălbăticeşte sufletul nostru.

Ştiţi, lucrurile sunt foarte simple şi, desigur, acestea dau conţinut şi frumuseţe vieţii noas­tre. În ce mod? Atunci când facem investiţii în dragostea lui Dumnezeu, când lauda noastră nu este virtutea noastră, ci mila şi dragostea lui Dumnezeu care, ca să devină laudă a noastră şi ca s-o trăim, trebuie să intrăm în noi înşine, în vistieria noastră. Să ne vedem starea noastră dezastruoasă şi să îngenunchem şi să cerem mila lui Dumnezeu.

Când cerem această milă, atunci se schim­bă viaţa noastră. Cu adevărat se schimbă viaţa noastră. Această schimbare este de un asemenea fel, încât voieşte ca toţi să se mântuiască. Simţim atâta plinătate, încât nicio supărare sau nedrep­tate omenească nu poate să ne atingă. Şi atunci posedăm un singur lucru: Dobândim o sensibilitate duhovnicească, prin care dorim binele pentru toţi.

Însă atunci când devenim ticăloşi, nenoro­ciţi, pătimim din pricina dorinţei de a analiza orice lucru, de a explica orice lucru şi de a cer­ceta cele „ascunse” ale fiecărui om în afară de noi înşine, ca să ne simţim tari, să ne simţim atotputernici, aceasta este despărţire, este păgubire, este moarte duhovnicească.

Oare asta presupune să ai o diplomă? Oare aceasta înseamnă să ai cunoştinţe theologice? Oare este nevoie de o gândire theologică şi filo­sofică? Să lăsăm aceste „basme” deoparte şi să trăim această simplitate despre care ne vorbeşte Domnul nostru: „Vreţi să vă iert datoria? Am să v-o iert şi am să v-o şterg. Insă faceţi ceva simplu în viata voastră; să aveţi o astfel de inimă iertătoare către fiecare om”.

Noi ce facem? Ne ticăloşim atât de mult, în­cât ne vin atât de multe gânduri ciudate înlăuntrul nostru, încât ne chinuiesc existenţa şi zicem: „De ce nu-mi vorbeşte acest om?”, „De ce mă priveşte astfel?”, „De ce nu-mi dau importanţă? A, aceştia mă dispreţuiesc”. Şi atunci începe să se sălbăticească existenţa noastră. Se poate să facem metanii, se poate să facem rugăciuni, se poate să ne spovedim, se poate să ne împărtăşim. Toate acestea nu vor avea nicio valoare înlăuntrul nos­tru dacă nu ne întoarcem, ca să dobândească va­loare şi putere iertarea înlăuntrul nostru. Şi când le îngăduim pe acestea? Atunci când devenim „buni”. Atât de „buni”, încât să iertăm din inima noastră pe fiecare.

Aceasta este libertatea duhovnicească. Este, cred, ceea ce a spus Sfântul Cosma Etolianul. El le spunea creştinilor: „Dacă există vreunul care a păcătuit, care a preacurvit, care a ucis, care s-a desfrânat, să vină aici şi să zică «îl iert pe fratele meu», îl voi ierta şi eu şi-l voi lăsa să se împărtăşească. Dacă există vreunul care nu a făcut toate aceste lucruri şi este virtuos, dar nu-l iartă pe fratele său, nu-i îngădui să se împărtăşească şi nu-l iert”.

Acesta este ethosul evanghelic. Cine este omul care, având acest ethos, nu va putea să-şi iubească soţia sa sau pe bărbatul ei? Cine este omul care, având acest ethos, va putea să aibă gânduri? Cine este omul care, cufundându-se în acest ethos, nu va avea înlăuntrul său libertatea şi liniştea duhovnicească? El trăieşte cu simpli­tate, trăieşte firesc relaţiile. Iată care este terapia. Ne-a dat-o în chip limpede Domnul nostru.

Aşadar, noi creştinii avem motivul (cuvântul), avem această bază de a spune că iubim lumea. Dar cum o va iubi omul care nu are cuvântul lui Dum­nezeu, care nu are mobil? Unde înlăuntrul său dra­gostea are o anumită viclenie, are un narcisism şi o anumită iubire de sine (filavtia). Insă noi avem datul: De vreme ce noi avem dragoste, putem să nu dăm? Iată, aceasta zice logica comună.

Preot Varnava Iankos, Biserica pacatosilor, Editura Egumenita, 2016