Vreau să va atrag atenția la trei aspecte din Evanghelia de astăzi. Lectura de astăzi o succede pe aceea pe care ați ascultat-o săptămâna trecută, când Hristos a hrănit cinci mii de oameni cu cinci pâini și doi pești. Iată primul lucru pe care-l remarcăm, fapt care ne poate la început mira, numai dacă nu ne aducem aminte de noi înșine, de modul cum percepem și cum corespundem darurilor pe care le descoperim în viață: ni se pare atât de straniu faptul că apostolii, care abia au trăit o astfel de minune, își pot clinti credință cu atâta ușurință.
Totuși, această trebuie să ne aducă aminte că suntem înconjurați de minuni, că întreagă noastră viață este pătrunsă de lucrările lui Dumnezeu, fie indirecte (prin Taine, rugăciune, momente de luminare profundă și liniștită a sufletului), fie prin intermediul oamenilor (prin iubirea care ne salvează de deznădejde, moarte și amărăciune, ridicând valul greutățîi insuportabile din viață).
Cu toate acestea, trăind și noi minunea vieții la Liturghie, peste mai puțin de o ora vom ieși pe ușile bisericii și ne vom afla în stradă. Din momentul când ajungem acolo, renunțăm la experiență proprie a minunii, o uităm! Ne atârnăm de viață cotidiană de parcă nu am fi trait nimic. Totul rămâne pe vechi.
Am ieșit din sfera minunii și am intrat în cea a banalitățîi, trăim că de obicei. Cu toate că putem găși în memoria noastră experiență minunii trăite, dar viață noastră nu s-a schimbat datorită acestui fapt, sufletul nu s-a transfigurat profund, conștiința nu a fost marcată suflcient că să trăim în mod corespunzător. Acesta este primul moment. De aceea, să nu fim uimiți de ceea ce li s-a întâmplat apostolilor. Da, ei au trăit o mare minune și au pierdut totuși conștientizarea prezenței făcătoare de minuni și dătătoare de viață a lui Dumnezeu.
Al doilea aspect, Petru și ceilalți apostoli înotau pe mare, dar au fost prinși de furtună. Erau amenințați și de vânt, și de valurile marii. Moartea i-a înconjurat, amenințând să-i înghită. Cu toate acestea, în inima morțîi și înconjurat de vânturile înfuriate, mergea pe valurile tulburate Hristos. Ucenicii au crezut că era o nălucă, căci nu se putea să fie Acesta Hristos. După părerea lor, dacă Hristos ar fi fost aici, pericolul ar fi dispărut, s-ar fi retras și frica, ar fi dispărut și moartea. Doar Hristos este Mântuitorul și Împăratul lumii, El este Cel ce oferă liniștea, odihna și viața. Deci, cum era posibil să fie în inima acestei furtuni aducătoare de moarte?
Și noi gândim în felul acesta tot timpul. În clipă când ni se întâmplă o nenorocire – personală, de familie, socială – , ne punem întrebarea: „Unde este Dumnezeu? Ce face? Oare dormitează? Nu cumva prezența Să în mijlocul furtunii nu este decât o nălucă, adică o inselare și o minciună împotriva lui Dumnezeu Însuși?”. Nicidecum! Domnul este și în furtună, Domnul se găsește și în liniște. În inima furtunii se înalță dureroasa Golgota, tot în inima furtunii se află și Grădina Ghetsimani. în Grădina Ghetsimani, iar apoi pe Golgota aducătoare de moarte S-a aflat Fiul lui Dumnezeu Întrupat…
Iar acum, când suntem cuprinși de frică, moarte, boli, prigoană și ura, să știm că în mijlocul acestei furtuni este Domnul Însuși. Și putem trece prin furtuna această, nu avem de ce să ne rupem din ea. E de ajuns să părăsim barca noastră vulnerabilă, care i-a aparat atât de puțin pe ucenici, pășind chiar în mijlocul furtunii lipsiți de apărare și să ne ducem la Hristos. Și vom merge pe ape, nu ne vor zdruncină vânturile, numai dacă ne vom îndrepta spre Hristos și nu ne vom gândi la ce va fi cu noi. Ne poate îneca numai gândul: „Ce va fi cu mine?”. Să uităm aceasta, nicio furtună nu mai are putere nici de viață, nici de moarte asupra noastră. Și Petru s-a îndoit, fiindcă și-a adus aminte de sine și a început să se înece. Însă a strigat: „Doamne, mantuieste-mă!”. Atunci Mântuitorul i-a întins mâna și furtuna s-a liniștit pe neașteptate. Astfel, în chip neînțeles s-au văzut la malul la care voiau să ajungă, cu toate că rătăciseră dezorientați prin marea tulburată.
Al treilea aspect: Petru s-a îndoit, iar clintirea sa le-a arătat celorlalți ucenici încă o dată noblețea dumnezeiască a lui Hristos. Ei nu s-au dus în mijlocul furtunii, nu au avut nici măcar imboldul acesta. Însă ceea ce i s-a întâmplat lui Petru, chiar slăbiciunea sa, dar și mântuirea lui Dumnezeu, i-a determinat să se plece în față lui Hristos și să recunoască că este Fiul lui Dumnezeu. Așa se întâmplă și cu noi. De aceea, să medităm îndelung la pasajul acesta. Putem extrage din el multe lecții pentru viață. Dar să reflectăm nu pentru a înțelege pentru o clipă lecțiile cuvenite, ci pentru a le lua cu noi pe mai departe. Să facem din învățămintele acestea nu numai un fundament al viziunii noastre asupra lumii, ci și al vieții noastre în general. Amin”.
***
„Că Petru și ceilalți apostoli, este greu să credem că Dumnezeul păcii și al armoniei se poate afla chiar în inima furtunii care urmează să distrugă siguranță noastră și să ne răpească însăși viața, după cum ni se pare adesea. În Evanghelia de astăzi ni se relatează cum ucenicii au părăsit malul unde a rămas Hristos, în însingurarea comuniunii Sale desăvârșite prin rugăciune cu Dumnezeu. Ei au plecat în mijlocul marii, nădăjduind să plutească liniștiți. Dar la jumătatea drumului au fost napaditi de o furtună, înțelegând bine că-i amenință pieirea. Au luptat cu toate forțele lor omenești, folosindu-și toate capacitățile, experiență și puterile. Totuși, pericolul morțîi plană deasupra lor, iar groaza și frica au pus stăpânire pe ei.
Pe neașteptate, în mijlocul furtunii L-au văzut pe Domnul Iisus Hristos. El mergea prin valurile tulburate, în mijlocul vântului turbat și într-o liniște care îi speria. În neliniștea lor, ucenicii au strigat, fiindcă nu puteau crede că Acela era Domnul, ci s-au gândit că era o nălucă. Din inima acestei furtuni clocotinde, Iisus Hristos le-a spus: Nu va temeți! Eu sunt… (Matei 14, 27). La fel cum ne zice și nouă în Evanghelia după Luca: Iar când veți auzi de războaie și de răzmerițe, să nu va înspăimântați […], ci ridicăți capetele voastre, pentru că răscumpărarea voastră se apropie (Luca 21, 9, 28).
E greu să credem că Dumnezeu Se poate află în inima tragediei. Totuși, nu este așa. El este în inima tragediei în sensul cel mai dureros: tragedia maximă a umanității și a fiecăruia dintre noi – îndepărtarea noastră de Dumnezeu, faptul că Dumnezeu este departe de noi. Oricât de aproape este Domnul, noi nu-L simțim cu claritatea aceea nemijlocită care ne-ar oferi sentimentul protecției, generând veselie duhovnicească. Întreagă Împărăție a lui Dumnezeu este în interiorul nostru, dar tot nu o simțim. Și această constituie tragedia maximă a fiecăruia în parte și a lumii întregi, din generație în generație. Și în tragedia această a intrat Hristos, Fiul lui Dumnezeu, devenind Fiu al omului. El a pășit în inima acestei împărțiri, grozăvii care naște chin sufletesc, despărțire și moarte.
Iar noi suntem ca și ucenicii. Nu trebuie să ne imaginăm ce li s-a întâmplat. Și noi ne aflăm în aceeași mare și în aceeași furtună. Și cu noi este același Hristos Care a înviat din mormânt, stand în mijlocul furtunii și zicând: Nu va temeți! Eu sunt (Matei 14, 27). Petru a vrut să se ducă din corabie la Hristos, ajungând la liman liniștit. Nu facem și noi la fel tot timpul? Când apare furtuna, ne grăbim să alergăm din toate puterile la Dumnezeu, fiindcă credem că vom află în El salvare de pericol. Totuși, nu este de ajuns doar să gândim că salvarea noastră este în Dumnezeu. Calea noastră spre Dumnezeu trece prin uitare de sine, prin încredere eroică față de El și prin credință. Dacă vom privi la valuri, la vânturi, la pericolul morții iminente, vom începe să ne înecăm ca și Petru.
Oricum, nici atunci nu trebuie să ne pierdem speranța. Ne-a fost dată încrederea că credința lui Dumnezeu în noi este de neclintit, indiferent de micimea credinței noastre în Dumnezeu. Oricât de mică este iubirea noastră față de Domnul, iubirea Să față de noi este nemăsurată și se măsoară prin viață și moartea Fiului lui Dumnezeu, Care a devenit Fiul omului. În momentul când simțim că nu avem vreo speranță, că pierim, dacă în clipa această avem în noi suficientă credință că să strigăm că și Petru: Doamne, mă inec, pier, ajută-mă! – Domnul ne va întinde mâna și ne va ajuta. Evanghelia ne vorbește în mod uluitor și tainic că în clipă când Hristos l-a luat pe Petru de mâna, cu toții au ajuns la mal.
Să reflectăm la aceste momente din Evanghelia de astăzi și să observăm ce legătură au ele cu noi, în furtună viețîi noastre, în furtuna noastră lăuntrică, care se ridică uneori în mintea și în inima noastră, dar și în circumstanțele grele ale vieții noastre exterioare. Să ținem minte cu toată încrederea ce ne-a fost dată prin mărturia lui Dumnezeu, transmisă prin ucenicii Săi, că, și în mijlocul furtunii fiind, suntem în siguranță și că vom fi mântuiți prin iubirea Să. Amin.
Din: Mitropolitul Antonie de Suroj, Predici la Octoih, Editura Egumenita, 2020