Să uităm că ne aflăm acum aici în biserică şi să ne întoarcem cu gândul la vremea când Mântuitorul se afla încă pe pământ şi când Şi-a săvârşit minunile şi Şi-a expus învăţătura, aceea care urma să rămână pentru veacuri pentru simţirea şi gândirea oamenilor. Aceea care avea să fie, peste veacuri şi veacuri, călăuza tuturor spre o bună vieţuire pe pământ şi spre drumul către împărăţia de dincolo. Tocmai rostise ceea ce numim noi Predica de pe munte, când, în faţa unei mari mulţimi, expusese într-un rezumat substanţial ceea ce urma să fie chintesenţa, ceea ce urma să fie esenţa învăţăturii Sale şi, mai ales, ceea ce urna să fie noutatea pe care o aducea El faţă de religia Vechiului Testament.
Urma să marcheze prin aceasta tocmai motivul pentru care se hotărâse în sfatul Sfintei Treimi ca Fiul lui Dumnezeu să Se întrupeze şi să determine pe pământ, în gândirea, în simţirea şi în viaţa oamenilor, un alt fel de viaţă, un alt fel de înţelegere a raporturilor dintre oameni.
Atunci, în Predica de pe munte, a spus Mântuitorul: Ce vreţi să vă facă vouă oamenii, aceea faceţi-le şi voi lor. Aţi auzit că s-a zis celor de dinaintea voastră: să iubeşti pe aproapele tău, ci Eu vă spun să mergeţi cu iubirea şi mai departe, până la a iubi chiar pe vrăjmaşii voştri.
Atunci, în Predica de pe munte, i-a învăţat cum să se roage. Atunci le-a dat rugăciunea „Tatăl nostru”, o rugăciune în afară de care alta mai plină de miez, care să cuprindă totul în ceea ce priveşte raportul dintre om şi Dumnezeu, nu există, la aceeaşi înălţime de gând şi de cuvânt. Atunci, în Predica de pe munte, le-a spus, spre entuziasmul, spre mirarea şi spre neînţelegerea multora, Fericirile. „Fericiţi cei săraci cu duhul”, „fericiţi cei blânzi”, „fericiţi cei curaţi cu inima”, „fericiţi făcătorii de pace”, dar le-a mai spus şi „Fericiţi cei ce plâng”! Mai greu de înţeles. Pe celelalte le puteau înţelege uşor, dar când a zis: „Fericiţi cei ce plâng”, asta era mai greu de înţeles. Când a zis: „Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră”, era de asemenea mai greu de înţeles. Cum să fii fericit când plângi? Cum să fii fericit când eşti prigonit? Când se vorbeşte rău despre tine? Le spusese Mântuitorul acestea, dar urma să le şi tâlcuiască, pentru cei care, pentru moment, nu le-au înţeles.
Deci tocmai rostise Predica de pe munte şi era înconjurat de ucenici şi, spune Evanghelistul Luca, de o mare mulţime. Era firesc ca mulţimea, care-I ascultase Predica de pe munte, să dorească de acum încolo să fie cât mai aproape de El, ca să-I audă cuvintele, să-I vadă faptele, să vadă cum se reflectă în faptele Lui cuvintele pe care le spusese.
Deci, înconjurat de ucenici şi de o mare mulţime, Se îndrepta probabil spre Ierusalim. Venea dinspre Capernaum. Lăsase Nazaretul în dreapta, în stânga avea Marea Galileii. A ajuns până în dreptul Muntelui Taborului. L-a lăsat şi pe acesta în dreapta şi, la poalele muntelui, tocmai era gata să intre într-o cetate, într-un sat, desigur, care se numea Nain.
Localitatea există şi astăzi. Am refăcut acest drum venind chiar dinspre Capernaum, pe la poalele Muntelui Taborului, ca să merg pe urmele paşilor acelora care L-au urmat pe Iisus până în Nain, despre care aţi auzit o mică întâmplare în Evanghelia de astăzi. E o întâmplare simplă. O întâmplare pe care o istoriseşte Evanghelistul Luca în câteva versete. Evangheliştii întotdeauna redau faptele aşa cum s-au întâmplat, fără comentarii, lăsând cumva pe seama noastră şi pe seama Bisericii comentariile despre spusele şi faptele lui Iisus. Aşa face şi acum Sfântul Luca, relatând această minune.
Iisus tocmai era gata să intre, cu mulţimea şi cu apostolii după El, în Nain. Dar înainte de a intra în cetate s-au întâlnit cu un alt convoi. Un convoi destul de mare. Un convoi mortuar. Foarte mulţi, spune Evanghelistul Luca, al cărui text s-a citit astăzi, foarte mulţi urmau acest convoi. Murise fiul unei văduve. Nu ni se dă vârsta lui, nici numele, dar era probabil un adolescent. Nu ni se dă nici numele văduvei, dar ni se spune că era din această localitate, Nain, pentru ca totuşi întâmplarea să aibă o bază istorică, să ştim când şi unde s-a petrecut. O mare mulţime deci conducea acest convoi mortuar. Intâlnindu-se cele două grupuri, s-au oprit. S-au oprit unul în faţa altuia. De ce se vor fi oprit? Poate ca să-şi facă loc. Cei care veneau cu Iisus vor fi voit să vadă ce va face Iisus în această împrejurare. Femeia plângea. E primul lucru care I-a atras atenţia Mântuitorului. Faptul că femeia plângea.
Plânsul, în viaţa oamenilor, e un lucru care ne atrage atenţia asupra unei dureri, asupra unei suferinţe, asupra unei mari nemulţumiri. Intotdeauna când plângem s-a întâmplat ceva. S-a întâmplat un lucru deosebit. Plânsul e o descumpănire a sufletului omenesc. O descumpănire, adică o ieşire din echilibru. Plânsul e mărturia că ne aflăm în faţa unui dezechilibru. A unui dezechilibru în viaţa noastră de toate zilele. S-a întâmplat ceva care ne scoate din firesc şi ne provoacă nemulţumirea şi împotrivirea. S-a întâmplat o nenorocire. S-a întâmplat o nereuşită. S-a întâmplat ceva la care nu ne aşteptam şi care ne descumpăneşte, ne scoate din echilibru şi nu ştim cum să ne reechilibrăm. Atunci reacţionăm prin plâns. Plânsul poate fi şi regretul unei fapte, căinţa pentru o faptă, dar tot căinţa şi regretul că ne-am lăsat pradă unei stări de dezechilibru. Plânsul este întotdeauna o reacţie de neputinţă în faţa a ceva care ne contrariază.
Plânsul poate veni şi din pricina unei dureri fizice, când n-o mai putem răbda, când nu-i mai putem face faţă. Plânsul poate veni din pricina unei dureri sufleteşti, aşa cum era plânsul acestei femei care îşi conducea fiul spre mormânt. Era dezechilibrată de eveniment, fiindcă nu-l aştepta, fiindcă era şi prea devreme, fiindcă nu era în firescul lucrurilor, căci tânărul murise înainte de a-şi parcurge drumul pământesc până la capăt. Femeia plângea pentru o mare, o foarte mare, o nespusă, o neînţeleasă pentru ea durere sufletească. Plânsul era, în cazul ei, vocea unei inimi zdrobite. Era, în cazul ei, argumentul neputinţei de a face ceva pentru a îndrepta lucrurile. Aş zice chiar că era argumentul neputinţei de a înţelege ceea ce se petrece cu ea şi cu fiul ei.
Plânsul e întotdeauna suspinul după un sens. Plânsul spune că în ceva nu găsim sens, şi suntem în căutarea unui sens, şi nu mai avem alt argument pentru lămurirea noastră decât argumentul lacrimilor. Şi ce lămurire! Ultimul dintre argumente. Fiindcă e dincolo de argumentele minţii.
Plânsul este în acelaşi timp şi o rugăciune. O rugăciune în căutare de sens, de mângâiere. O rugăciune care cere o lămurire despre ceea ce se întâmplă împotriva ordinii fireşti. Dar plânsul cel mai tare, fără îndoială, este acela pe care ni-l stârneşte tuturor moartea cuiva din cei dragi ai noştri. Acesta este plânsul în expresia lui ultimă. Durerea cea mare a sufletului omenesc, aceea de a se despărţi pentru totdeauna de cineva drag.
Ei bine, acest plâns I-a atras în mod deosebit atenţia Mântuitorului. S-a oprit în faţa convoiului şi S-a apropiat de femeia care, lângă sicriu, lângă năsăliile pe care era dus copilul, plângea cel mai tare. Vor fi plâns şi alţii împreună cu ea, dar altfel e când îţi plângi durerea ta, şi altceva e când plângi durerea altcuiva.
Mântuitorul, spune evanghelistul, cuprins de milă, S-a apropiat de ea şi i-a zis: Nu mai plânge! Şi noi facem la fel. Aduceţi-vă aminte, de câte ori n-aţi fost în vecinătatea cuiva care plânge la un mort sau care plângea din pricina unei alte dureri sufleteşti. Şi noi zicem: „Nu mai plânge!” Dar aceasta e o intervenţie prin cuvânt. îşi va fi având efectul ei, dar cel căruia îi zicem sau cea căreia îi zicem „Nu mai plânge!” în sinea lui sau în sinea ei zice: „Ce ştii tu? Tu nu ai durerea pe care o am eu. Tu nu simţi durerea pe care o simt eu. Ţie ţi-e uşor să zici: Nu mai plânge! Dar mie nu mi-e uşor să nu mai plâng.”
Fără discuţie, Mântuitorul a înţeles starea femeii. I-a zis: Nu mai plânge! Dar femeia a continuat să plângă. In clipa aceea dialogul cu femeia s-a terminat. Femeia n-a scos nici un cuvânt. Femeia nu I-a făcut nici o rugăminte. Nu cu mult înainte, pe acelaşi drum către Nain, Mântuitorul vindecase pe sluga sutaşului. Dar acela îi trimisese vorbă. Unul dintre evanghelişti zice că a venit chiar el şi L-a rugat pe Mântuitorul: Doamne, fă ca slujitorul meu să se vindece. Zi numai un cuvânt şi se va vindeca. Femeia aceasta însă nu I-a spus Mântuitorului nici un cuvânt. Nu I-a adresat nici o rugăminte. Ce să-L fi rugat? Era închisă în durerea ei.
Putem însă înţelege că era vorba de o femeie cumsecade. Era văduvă. Se spune: „fiul văduvei din Nain”. Era, desigur, una din văduvele cuminţi, pentru că o mare mulţime o însoţea în durerea ei. Această însoţire de către o mare mulţime, pe care o remarcă evanghelistul, este tocmai dovada că femeia se bucura de stimaşi de consideraţie printre consătenii săi. Nu era o femeie rea. Nu era una dintre acelea care strică casele oamenilor, la care se referă unele cărţi din primele timpuri creştine: „Să ai grijă de văduve, dar numai de acelea care nu strică casele oamenilor.” Aceasta se vede că era o văduvă respectată. Şi iată că, după ce rămăsese singură, murindu-i soţul, acum rămânea încă o dată singură şi rămânea singură definitiv, pentru că îi murea şi singurul fiu pe care îl avea. Se bucura de compătimirea consătenilor. Nu putea deci să nu atragă şi compătimirea lui Iisus.
Dar, cum am spus, nu I-a adresat lui Iisus nici un cuvânt. Putem însă să ne închipuim că Mântuitorul va fi ţinut seama cine şi ce fel de femeie era. Văzând-o plângând, a simţit şi în inima Lui compasiune pentru dânsa. Zice evanghelistul: I-a fost milă. I-a fost, desigur, milă omeneşte, dar şi dumnezeieşte, pentru ceea ce femeia nu înţelegea.
Aflat în faţa durerii acestei femei care trăia misterul morţii fiului ei, va fi simţit, ca Dumnezeu, că trebuie să-i dea bietei femei o explicaţie.
S-a apropiat de năsălie şi a început o altă conversaţie. O conversaţie cu „dincolo”. Vă rog să reţineţi acest lucru. Dacă până acum vorbise cu femeia, din clipa aceasta, când a pus mâna pe năsălia pe care îl duceau pe fiul mort, Mântuitorul a început o conversaţie cu „dincolo”, cu „lumea de dincolo”. A zis celui ce numai era în lumea aceasta: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te!
Aşa ceva nu se mai întâmplase. Nici unul din cei prezenţi nu mai asistase vreodată la un asemenea eveniment, ca cineva să zică unei mort: „Scoală-te!” Dar conversaţia nu era cu cel de pe năsălie. în cel de pe năsălie nu mai era viaţă. El nu mai era acolo. Era numai trupul lui. Conversaţia era cu cel care plecase în lumea de dincolo. De aceea Mântuitorul zice în mod precis: „Tinere, ţie îţi zic!”, ca şi când ar fi vrut să-i atragă atenţia: „cu tine vorbesc”, ca şi cum ar fi spus, într-un termen din lumea noastră, „Intră din lumea de dincolo pe recepţie cu lumea de aici. Cu tine vorbesc. Ascultă-mă în clipa aceasta! Scoală-te!” Adică: „întoarce-te, vino în trupul tău şi fiţi din nou una, trup şi suflet, şi scoală-te!”
Şi evanghelistul, fără comentarii, spune simplu, într-o singură linie: Şi în clipa aceea tânărul s-a ridicat, a început să vorbească, şi Mântuitorul l-a dat mamei sale. Şi cu aceasta totul s-a terminat. „Rămăşiţele pământeşti”, din materie moartă cum deveniseră, s-au reînsufleţit.
Simplitatea aceasta a descrierii unor evenimente care depăşesc închipuirea mă uimeşte mereu în Evanghelii! Fapte şi atât. Restul, comentariile, descrierea reacţiilor celor prezenţi, mai nimic sau un simplu cuvânt: frică, emoţie şi atât. De data aceasta Evanghelistul Luca spune ceva mai mult: I-a luat frica pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Proroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său (Luca 7, 16). Atât. Nimic mai mult nici el.
Deci a avut loc o convorbire între Mântuitorul şi lumea de dincolo în prezenţa unei mari mulţimi. In prezenţa unei mari mulţimi a făcut dovada că sufletul care nu era pe năsălie exista totuşi dincolo. I-a făcut femeii dovada nemuririi sufletului. Femeii şi tuturor celor de faţă.
Plânsul ei fusese de disperare. Plânsul ei fusese în faţa unui eveniment sfârşit o dată pentru totdeauna, ca în faţa unei rupturi între două lumi, între fiinţe care nu se vor mai întâlni niciodată. Şi iată că Mântuitorul i-a făcut dovada că plânsul ei nu trebuia să fie atât de disperat, pentru că fiul ei de fapt murise doar pe pământ, dar continua să trăiască în ceruri. îi făcuse prin urmare, ca Dumnezeu, dovada nemuririi şi răspunsese la eventuala întrebare a femeii sau a altora: „De ce moartea?”
Acum am putea înţelege mai uşor de ce i-a zis Mântuitorul: „Nu mai plânge!” Nu mai plânge, fiindcă fiul tău n-a murit, ci trăieşte. N-ar fi înţeles dacă i-ar fi spus aceasta prin cuvinte. Şi atunci i-a spus-o prin faptă. I l-a adus pe fiu viu, din nou, în faţa ei.
Cu aceasta am putea termina explicaţia acestei scurte întâmplări din Evanghelia de astăzi. Se mai impun însă două mici întrebări la care aş vrea să găsim împreună răspunsul.
Sigur că fiecare din noi, citind sau ascultând această relatare a unei învieri din morţi, şi-a pus şi-şi pune întrebarea: De ce, din mulţimea de morţi pe care i-a întâlnit Mântuitorul în timpul vieţii Lui pământeşti, care s-au întâmplat în Nazaret, în Capernaum, unde a locuit El, şi în alte localităţi prin care a trecut, de ce, din mulţimea tuturor morţilor, l-a înviat pe fiul văduvei? A mai înviat în afară de fiica lui Iair şi pe toţi cei care mureau în timpul Lui?
Iată o întrebare pe care toţi ne-o punem. Să încercăm un răspuns. Mântuitorul n-a venit să desfiinţeze legea firească a morţii pe pământ. A văzut însă pe mama acestui tânăr şi a lămurit-o că moartea nu e de fapt moarte. Această lămurire a dat-o nu numai pentru femeie, a dat-o şi pentru apostolii Lui, şi pentru cei care-L urmau, şi pentru cei care vor auzi despre această întâmplare în vecii vecilor. El trebuia să-i lămurească că moartea nu înseamnă desfiinţare, ci că moartea înseamnă trecerea într-o altă viaţă, că sufletul omului e nemuritor. Prin învierea fiului văduvei din Nain, Mântuitorul a dat numai un exemplu, o probă practică despre faptul că sufletul este nemuritor. Ca şi cum ar fi zis: „De acum încolo să ştiţi toţi că moartea e în legea firii pământeşti şi omeneşti. Dar să ştiţi toţi că moare trupul, iar sufletul trăieşte veşnic. Aţi văzut că l-am adus înapoi de acolo de unde ajunsese!”
In felul acesta am putea spune că, de fapt, Mântuitorul i-a înviat pe toţi morţii din vremea Lui. Vă rog să subliniaţi acest lucru. Predându-le tuturor adevărul că sunt nemuritori, moartea şi-a pierdut din valoarea pe care o avusese înainte în conştiinţa lor. Acum ştiau, pentru că au văzut concret învierea tânărului, ştiau că sufletul este nemuritor.
Aceste câteva învieri pe care le-a făcut Iisus au fost numai spre a dovedi, practic, că sufletul este nemuritor. In felul acesta putem zice de fapt că i-a înviat pe toţi, fiindcă i-a înviat pe toţi în conştiinţele celor care de atunci încoace vor crede în nemurirea sufletului.
Prin urmare învierea fiului văduvei e o lecţie, e doar o lecţie despre moarte şl nemurire pe care Mântuitorul a dorit s-o dea celor care-L ascultau atunci şi nouă, celor care îl ascultăm acum. Ţineţi minte, o lecţie, doar o lecţie din care aveau de învăţat despre moarte şi nemurire.
Să ne punem însă şi întrebarea cealaltă: De ce totuşi a făcut Mântuitorul această înviere în momentul acela? Răspunsul la această întrebare este că nu a facut-o întâmplător. Şi ne-o spune chiar textul Noului Testament. Fiindcă îndată după aceea au venit la Iisus ucenicii lui Ioan Botezătorul şi L-au întrebat în numele lui Ioan: Tu eşti Acela Care trebuia să vină sau să aşteptăm pe altul? Ucenicii lui Ioan au văzut această înviere. Au văzut şi vindecările pe care le-a mai făcut Iisus în drumul dinspre Capernaum spre Nain. Şi, când I-au transmis întrebarea lui Ioan, Mântuitorul le-a răspuns: Duceţi-vă şi spuneţi lui Ioan! Le-a citat texte din Profetul Isaia, care îl profeţea pe Mesia, şi un text din Profetul Iezechiel (Isaia 39, 28; 61, 1; 25, 5; Iezechiel 37), spunându-le: Duceţi-vă şi spuneţi lui Ioan ceea ce aţi văzut: că orbii văd, că surzii aud, că şchiopii umblă, că morţii învie.
Va să zică a făcut în prezenţa lor această înviere, ca să le arate că poate face o înviere din morţi, în sensul în care Profetul Iezechiel, în capitolul 37, prorocise despre învierea morţilor. Ce înseamnă aceasta? Insemna că ucenicii lui Ioan trebuiau să se ducă la el şi să-i spună: „Da, L-am văzut pe Iisus făcând semnele despre care profeţii au zis că le va face numai Mesia. Printre aceste semne ara văzut şi o înviere din morţi.” Acesta era lucrul cel mai mare pe care l-ar fi putut vedea ei. Mântuitorul l-a oferit în mod intenţionat.
Aşadar femeii şi celorlalţi le-a dat lecţia nemuririi sufletului. Lui Ioan Botezătorul şi ucenicilor lui, şi tuturor celor care au mai auzit acest răspuns, le-a dat învăţătura despre Sine ca Mesia, ca trimis al lui Dumnezeu, şi ca Fiu al lui Dumnezeu, fiindcă numai Dumnezeu poate face astfel de minuni.
Acum înţelegem şi pe acel „Fericiţi cei ce plâng” din Predica de pe munte. Iată că această femeie care a plâns, dintr-o dată şi-a văzut plânsul transformat în fericire, în bucurie. Dacă există nemurire, atunci trebuie să existe şi o dreptate. Toate nedreptăţile care se fac şi pe care le suferim aici, în măsura în care nu le putem îndrepta – fiindcă trebuie să facem totul spre a le îndrepta -, dar în măsura în care nu le putem îndrepta, bolile incurabile, răutăţile altora, ale celor cărora nu le putem dovedi că suntem nevinovaţi, toate nedreptăţile care se fac şi pentru care plângem, să ştim că vor fi compensate. Dacă există nemurirea sufletelor şi dacă există Dumnezeu, toate vor fi compensate. De aceea: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia vor fi mângâiaţi.”
Există prin urmare această lege a compensaţiei, fără de care noi nici n-am putea trăi. Nu ajungem noi de atâtea ori să zicem, când ni se face o nedreptate pe care n-o putem îndrepta sub nici o formă, nu ajungem să spunem: „Trebuie să existe un Dumnezeu Care într-o zi să pună lucrurile la punct. Nu se poate ca nedreptatea să biruiască în veci!”
Mitropolit Antonie Plămădeală