Îndreptarea aproapelui, mai ales când e vorba de preoție, este plină de greutăți și primejdii. Căci nimeni nu poate fi vindecat cu sila și împotriva voii lui. De aceea, preotul trebuie să aibă un suflet mare și curajos, ca să nu se deznădăjduiască de mântuirea celor rătăciți, gândind necontenit: „Poate că le va da lor Dumnezeu pocăință spre cunoașterea adevărului și să scape de cursa diavolului.”
„Nu pot avea odihnă pe pământ cei care doresc cu sete mântuirea sufletelor lor.”, zice Sfântul Efrem Sirul.
Căci fără răgaz este lupta, fie din afară, fie dinlăuntru.
Omului nu-i este dată „cunoștința binelui și răului” în sens absolut. I se spune însă ce are de făcut în calitate de creatură: să-L lase pe Dumnezeu să fie Dumnezeu, recunoscându-L drept Creator și Domn prin ținerea poruncilor Lui. Această ascultare e însă permanent contestată. Ea trebuie și poate fi înfăptuită liber, în măsura în care omul se decide în permanență din nou pentru Creatorul său și împotriva sugestiilor ispititoare ale vrăjmașului. Această decizie pentru sau împotriva Cuvântului lui Dumnezeu are loc în adâncurile aproape insondabile pentru noi ale inimii noastre. Ispitirile nu fac altceva decât să scoată la lumină această stare interioară:
Zis-a Avva Zosima că harul lui Dumnezeu urmează totdeauna înainte-voirii noastre, iar prin har ni se îndreptează nouă tot binele; însă noi nu căutăm a pune început spre ce este bun, nici nu arătăm o înainte-voire mare şi sârguincioasă pentru a trage spre ajutor harul lui Dumnezeu, iar de ni se va părea vreodată că arătăm voinţă, tâmpă şi proastă o arătăm pe aceasta, nevrednică fiind spre a dobândi ceva de la Dumnezeu. Au nu ştim că toate ale noastre se află ca şi la sămânţă şi la rodire?
