Cel care se linişteşte cu adevărat pentru Hristos are întotdeauna lacrimi, îşi plânge păcatele sale şi se îngrijeşte de toată virtutea. Apoi, cu credinţă fierbinte se dăruieşte nevoinţelor până la moarte. Şi coborând mintea în inimă, se sileşte ca, prin inspiraţie, să spună rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!” şi să-şi adune mintea după îndrumările Sfinţilor Părinţi niptici.
Şi, aşa cum respiraţia dă viaţă trupului, tot astfel şi mintea, unindu-se cu rugăciunea, înviază sufletul său cel mort. Şi aceasta făcând ca un lucrător adevărat şi mila lui Dumnezeu cu multă durere căutând, începe să simtă câte puţin luminarea mângâierii dumnezeieşti.
Iar aceasta este prima treaptă a celui care se însingurează, a celui care află urmele, a celui care caută să-L vadă pe Dumnezeu. Acesta, ca un începător, străbate calea cea fericită, dar are şi înştiinţarea lăuntrică că merge pe drumul cel drept. La început a fost, aşa cum am spus, acea rază prin care Dumnezeu cheamă, singura care ne-a ajutat la curăţire. Dar acea energie dumnezeiască, fiind cu totul nevăzută, încă nu se distinge în simţirea minţii, ci doar se face simţită uneori în nevoinţele trupeşti, pricinuind liniştire, noime duhovniceşti, întristare şi lacrimi, precum şi pomenirea şi simţirea păcatelor săvârşite. Încă şi dorinţă de nevoinţă şi de izvodire de contemplaţii naturale bine-plăcute lui Dumnezeu, precum şi cele care desfătează în chipul cel mai bun sufletul nostru, nu însă şi vederea simţită a luminii celei prealimpezi, aşa cum ni se arată aceasta, de trei ori fericită, şi care vine ca o adiere lină.
Şi ca o baie, puţin câte puţin, îl curăţeşte pe nevoitor. Îi înmoaie inima spre umilinţă, spre întristarea cea după Dumnezeu, spre ascultare şi spre râvnă mai fierbinte, întărind în el darurile fireşti cele bune.
Arhimandritul Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, Editura Evanghelismos, București, 2010, pp. 191-192