Nu este cu putință ca într-un text atât scurt să fie consemnate toate însușirile teologice care defineau personalitatea lui sfințită. Îndeobște pot să spun că Cuviosul Paisie era un om îndumnezeit, adică se afla pe calea către îndumnezeirea după har, trăind în Biserică prin Sfintele Taine și nevoință.
Îmi voi concentra atenția asupra a trei dintre harismele lui duhovnicești, dincolo de calitățile firești printre care se numărau inteligența și claritatea gândirii.
Prima însușire era dorul puternic, marea insuflare și dragostea lui de Dumnezeu, avântul temerar care se vădea în incredibila nevoință pe care o făcea și în rugăciunea înflăcărată către Dumnezeu. Toate acestea le vezi la marii nevoitori.
Când îl întâlneam, aveam încredințarea că vedeam unul dintre marii pustnici nevoitori din veacul al IV-lea, mi se părea, altfel spus, că mă întorceam în urmă cu șaptesprezece veacuri și vedeam un mare nevoitor capadocian, un ascet din Patericul Palestinei, din Thebaida Egiptului, din pustiul Sinaiului. Moștenise toată tradiția și viața pustniciei și a nevoinței din vechime. Și pentru că avea o atât de mare dragoste și un dor atât de puternic după Dumnezeu, inima lui era ca un mare vulcan din care ieșea lavă duhovnicească – neîncetata rugăciune de foc.
Fiind în această stare a crescut duhovnicește, s-a copt cu vârsta duhovnicească, a ajuns la mari măsuri ale vieții duhovnicești și de aceea Îl vedea în Lumină pe Hristos, pe Maica Domnului, pe îngeri și pe Sfinți, era în strânsă comuniune cu Biserica cea cerească și părtaș Dumnezeieștii Liturghii cerești.
Odată l-am întrebat: ”Gheronda, știu că scrierile [Bisericii] noastre spun că fiecare om are îngerul lui păzitor. Dumneavoastră cum simțiți asta, există îngeri păzitori pentru fiecare om?”. Iar el, cu o simplitate de copil, mi-a răspuns: ”Eu de mult ori îl văd pe îngerul meu păzitor lângă mine și îl îmbrățișez!”. Atât de duhovnicească era comuniunea lui cu întreaga Biserică cerească și atât de simplu modul în care se purta și trăia.
Astfel, marele lui dor după Dumnezeu și după unirea cu El l-a făcut să se maturizeze duhovnicește și să devină un teolog foarte adânc, pentru că teolog nu este acela care deține niște cunoștințe istorice și cerebrale, unul care a absolvit o facultate de teologie, ci acela care Îl vede pe Dumnezeu și, în consecință, este de Dumnezeu văzător.
A doua însușire a sa, rod al celei dintâi, este că, fiind maturizat duhovnicește și atingând mari înălțimi ale vieții duhovnicești, a și ajuns ca un copilaș în curăția inimii și în toate manifestările sale. O lege a vieții duhovnicești spune că, cu cât mai mult se maturizează cineva duhovnicește, cu cât crește în vârsta duhovnicească, ”la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4:13), cu atât se face precum un copilaș, nu la minte, ci la inimă. Hristos a spus: ”De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Matei 18:3).
Va trebui să tâlcuesc ce anume înțeleg când spun că s-a făcut precum un copilaș. Înțeleg că a dobândit o inimă foarte curată precum a unui copilaș, sufletul lui era atotluminos, fiind prealuminat de Lumina lui Dumnezeu, a devenit un înger pământesc. Când te apropiai de el, îi vedeai această curăție în ochi, în cuvintele pe care le rostea, în dragostea curată și lipsită de viclenie care se revărsa dintr-o suflet plin de lumină. Oamenii lui Dumnezeu trăiesc într-o prealuminoasă strălucire a soarelui, așa cum spunea el însuși despre Sfinți. Știm ce înseamnă în toiul iernii să răsară soarele și cât de frumos e pământul, atunci când după o ploaie torențială iese soarele și când atmosfera curată stăpânește peste toată făptura. Așa era sufletul Starețului Paisie, era precum lumina soarelui, un suflet frumos și atotluminos.
Acest lucru se exprima și în simplitatea care îl definea. A dobândit sfânta simplitate, care nu înseamnă să te comporți cu simplitate, ci înseamnă unificarea întregii existențe a omului. Dumnezeu este simplu și omul care se unește cu Dumnezeu se unifică interior, nu are patimi, pentru că toate puterile sufletului se unesc și se îndreaptă către Dumnezeu și trăiește această sfântă simplitate. Așadar, omul îndumnezeit devine simplu și acest lucru se exprimă prin gândurile (λογισμοί) simple, prin smerenia cea mai adâncă, prin curăția lăuntrică, prin dragostea plină de noblețe.
Prin urmare, Gheronda Paisie, ca unul ce era matur duhovnicește, a ajuns până în Rai și trăia stări cerești, trăia de acum ceea ce numim viață eshatologică. Întrucât eshatonul nu este doar viața de după a Doua Venire a lui Hristos, ci și ceea ce trăiește Sfântul din viața aceasta, când Îl vede pe Hristos în slava Sa. Hristos este eshatonul și prin întruparea Sa a intrat în istorie și în lume, și celor ce se unesc cu El le-a dat posibilitatea de a trăi eshatonul din această viață.
Cea de-a treia însușire, urmare și continuare a celor două precedente, este că Părintele Paisie a devenit un pol firesc de atracție pentru oameni, a devenit un magnet duhovnicesc care îi atrăgea pe oameni lângă el; în fapt îi atrăgea harul lui Dumnezeu care se sălășluia îmbelșugat înlăuntrul lui.
În fiecare zi sute de oameni îl vizitau la smerita lui colibă și pentru fiecare om spunea ceea ce avea nevoie acela, pentru că dobândise o mare înțelepciune duhovnicească, iar mintea îi era străvăzătoare. Astfel, pătrundea liber înlăuntrul omului, cu dragoste și pe nesimțite, vedea adâncul ființei aceluia, nevoile pe care le avea, și ajuta pe fiecare în modul lui propriu și prin cuvântul lui, prin seriozitatea și umorul lui fin, prin asprime și dulceață, prin mustrare și dragoste plină de căldură, așa cum am văzut eu însumi toate aceste căi prin care lucra. Pentru fiecare avea un medicament aparte.
Dat fiind că avea capacitatea să vadă problemele lăuntrice ale oamenilor, să vadă cea mai adâncă problemă a lor, dădea apoi un diagnostic corect și apoi, ca un medic chirurg, scotea gândul cel rău care pătrunsese înăuntrul omului și îi provoca o rană lăuntrică, și în felul acesta îl tămăduia pe bolnav. Era un mare Părinte duhovnicesc care lucra precum un televizor duhovnicesc ce făcea o diagnosticare corectă și, ca unul ce era doctor bun, îi tămăduia pe oameni.
Una dintre învățăturile lui de bază era că un gând bun echivalează cât o întreagă priveghere. Cu alte cuvinte, poate cineva să ia parte la o priveghere de toată noaptea, să se bucure de cântări și psalmodii, dar având întru sine gânduri rele, să nu se folosească. Și un altul să nu meargă la priveghere, dar pentru că are gânduri curate sau pentru că pune întru sine un gând bun, poate să se tămăduiască. Așadar, acest gând bun valorează cât o priveghere aghiorită. Asta nu înseamnă că desconsidera privegherile, știut fiind că el însuși priveghea aproape în fiecare noapte, ci arată marea însemnătate pe care o dădea gândului bun în viața lăuntrică a omului.
Acest cuvânt al lui Gheronda Paisie este unul provenit din experiență și, aș spune, este un cuvânt al nădejdii, un cuvânt al vieții. Pentru că în felul acesta putem cu toții să trăim viața duhovnicească oriunde am viețui.
Prin aceste trei însușiri teologice – anume, văzător de Dumnezeu cu avânt și dor după Dumnezeu, copil în ale curăției și simplității inimii și pol de atracție pentru oameni – Gheronda Paisie era un aristocrat în ale duhovniciei, și de aceea vorbea despre noblețea duhovnicească și ne îndemna să dobândim și noi această noblețe duhovnicească. În definitiv, nobil este acela care iubește în mod liber și, pentru că a dobândit toată această curăție lăuntrică, iubește fără să se teamă de ceva anume; astfel îi atrage pe oameni la sine, îi odihnește duhovnicește și le pune și lor în lucrare noblețea sufletească.
Î.P.S. Ierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos și Sf. Vlasie