Multă lume îmi spune: „Părinte, nu mă rog. Mă rog seara, dar dimineața nu mai am timp să mă rog”. Și mă gândesc: rugăciunile începătoare, adică Împărate ceresc, Sfinte Dumnezeule, Preasfântă Treime și Tatăl nostru, durează trei minute. Dacă mai adaugi Crezul, Psalmul 50 și o rugăciune către Maica Domnului, mai fac cinci minute. În total zece minute, să zic! Zece minute nu-I dai lui Dumnezeu…?!
Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este Împărăția Cerurilor!
Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul!
Nu-mi plac definiţiile, dar despre rugăciune trebuie să spun că este fără îndoială o lucrare pornind de la Dumnezeu şi care se întoarce la Dumnezeu. Duhul rugăciunii este un dar pe care Duhul Sfânt îl pune în fiecare dintre noi, mai mult sau mai puţin. Noi îl facem mai activ sau mai puţin activ. Şi în acelaşi timp rugăciunea rupe o barieră care se pune între noi şi Dumnezeu.
Aceşti mucenici se prăznuiesc în a 5-a zi a lunii Noiembrie, iar viaţa şi pătimirea lor a fost scrisă de Eutolmie monahul, servitorul Sf. Epistimia. Citeam mai zilele trecute Vieţile Sfinţilor tipărită de Preacuviosul Părintele Ioanichie Bălan de la Sihăstria, cel cu binecuvântare de la Dumnezeu spre înţelepţirea noastră duhovnicească, prin cărţile de duh publicate de-a lungul vieţii lui. Dumnezeu să-i lungească zilele.
Ne-am luat pe umerii noştri, când am devenit creştini, această mare povară a Crucii: de a trece printr-o lume păgână, o lume în care suntem străini şi pentru care va veni Cineva şi va spune ca în acea cântare bisericească: „Dă-mi-l Mie pe străinul acesta, care n-a avut unde să-şi plece capul cât a trăit pe pământ”.
Dumneavoastră ne-aţi vorbit de suferinţă. Poate suferinţa să înnobileze sufletul uman? Spuneţi-ne câteva gânduri despre rugăciunea inimii.
Înainte de a vă spune despre rugăciunea inimii, vreau să vă spun despre suferinţă. Cred că la Teologie am spus lucrul acesta, la Seminar. Noi am fost în închisoare.
În lumea aceasta suntem născuţi să-I slujim lui Dumnezeu, aceasta este misiunea noastră. Adeseori însă slujim lumii. Adeseori lumea ne atrage mai mult. Cântecul ei de sirenă este mai puternic decât chemarea duhovnicească, pentru o minte care este mărginită şi pentru un suflet care e infirm.
Părinte, spuneţi-ne un cuvânt despre războiul nevăzut!
De multe ori aversiunea noastră împotriva aproapelui nu izvorăşte dintr-un fapt obiectiv, dintr-o atitudine pe care semenul nostru a avut-o, ci adeseori izvorăşte dintr-o atitudine pe care noi numai ne închipuim că a avut-o.
Aş vrea să nu încetaţi să vă rugaţi. Aş vrea să înţelegeţi că dacă există vreo protecţie care se întinde peste societatea umană, peste ţara noastră, aceasta este puterea rugăciunii. Să nu faceţi o rugăciune de rutină! Puneţi-vă în mişcare inima, umpleţi-va de fiorul rugăciunii.
Părinte, vorbiţi-ne despre cum îşi poate recăpăta credinţa cineva care şi-a pierdut-o.
Se spune că cei doi oameni s‐au suit la templu. Fariseul a mers în față, stătea drept în fața altarului, se bătea cu pumnii în piept şi zicea: Doamne îți mulțumesc Ție, că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitor, desfrânat, mincinos, hoț şi aşa mai departe şi că nici măcar nu sunt ca acest vameş. Iar vameşul stătea la uşă, nici măcar nu dădea să‐şi ridice privirea şi se bătea cu pumnul în piept şi striga: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosul.Toată parabola se reduce la aceste două prezentări de tipuri umane. În concluzie Mântuitorul spune: Adevărat vă spun vouă, că mai îndreptat s‐a întors vameşul acasă decât fariseul, pentru că cel ce se înălță pe sine se va smeri, iar cel care se smereşte pe sine se va înălța.
Trăim într-o lume în care creştinismul nu este iubit, în care modernismul, ştiinţa şi libertinajul lovesc cu putere în creştinism. Contemporanii noştri îşi bat joc de noi, zic că a crede în Dumnezeu înseamnă că eşti înapoiat mintal.
Niciodată să nu deznădăjduiţi, pentru că în cea mai grea împrejurare Dumnezeu te scapă. Aş putea să vă spun sute de cazuri din viaţa mea personală, când în momentul în care tot orizontul părea închis, când nimic nu se mai deschidea pentru mine, în clipa aceea Dumnezeu deschidea o poartă. De zeci de ori în viaţa mea, în special în închisoare, Dumnezeu m-a scos din păcat şi din lumea aceasta.
Mai demult mergeam la o doamnă româncă bolnavă de cancer dintr-un spital cu boli terminale și în salon cu ea era o altă doamna, americancă, la care în fiecare zi venea în vizită fiica ei și îi făcea unghiile, îi coafa părul.
Preotul trebuie să se roage pentru toţi. Rugăciunea mea este de mijlocire. De aceea îmi daţi pomelnice şi eu mă rog pentru dumneavoastră. Dar să ştiţi că dacă nu vă rugaţi cu mine, degeaba! Pentru că preotul nu este „mama Omida”, care spune nu ştiu ce chestii acolo, în timp ce tu poţi să o iei razna! Rugăciunea mea să fie împreună cu a voastră, şi atunci Dumnezeu face minunea.