Către Teodor, presbiterul din Mazara
(Notă: Părintele Dumitru Stăniloae. Mazara era o cetate pe litoralul Siciliei. Sfântul Maxim scrie celor ce nu erau subordonaţi Constantinopolei, unde împăratul confirma patriarhi care sprijineau politica lui de susţinere a monotelitismului.)
Nu socotesc că Prea Sfinţiile Voastre aveţi nevoie de altceva spre cunoaştere, odată ce aveţi în minte pe Cel Unul Care înţelepţeşte, pe Duhul Sfânt din Care izvorâţi şi altora cele dumnezeieşti,
Frate, aşteaptă în fiecare zi ieşirea ta şi te găteşte către călătoria aceea. Că, în ceasul întru care nu te aştepţi, înfricoşătoarea poruncă va veni şi vai aceluia ce se va afla nepregătit.
Iar de eşti tânăr de multe ori vrăjmaşul îţi pune în gând, zicând: „Eşti încă tânăr, îndulceşte-te de dulceţile vieţii şi la bătrâneţe te vei pocăi. Că ştii pe mulţi îndulcindu-se şi de dulceţile acestea de aici şi, la urmă pocăindu-se, dobândesc şi bunătăţile cereşti. Şi tu ce voieşti să-ţi chinuieşti trupul încă din tinereţe? Vezi, nu cumva şi în boală să cazi”.
Poate că nici un alt cuvânt despre monahism nu este atât de tainic şi plin de noime duhovniceşti precum este cel al Sfântului Isaac Sirul: „vieţuirea călugărească este mândria Bisericii” („Cuvinte despre nevoinţă”, X). Şi iată, se poate îndoi cineva de acest lucru când nu trebuie decât să privească la chipul vieţuirii sfinţilor pe care îi prăznuim în aceste zile de ianuarie: Sfântul Antonie (17), Sfinţii monahi-episcopi Atanasie şi Chiril (18), Sfântul Macarie Egipteanul (19), Sfântul Eftimie (20) şi Sfântul Maxim Mărturisitorul (21)?
I: Dacă cineva nu mărturiseşte că Emanuel este cu adevărat Dumnezeu şi că pentru aceasta Sfânta Fecioară este Născătoare de Dumnezeu; căci a născut trupeşte pre Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl, care S-a făcut trup; să fie anatema.
II: Dacă cineva nu mărturiseşte că Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl S-a unit cu trupul în chip ipostatic şi că unul este Hristos, dimpreună cu trupul Său, acelaşi Adică Dumnezeu şi om laolaltă: să fie anatema.
Cine are smerenie recunoaşte ce anume este el însuşi în faţa atotputerniciei lui Dumnezeu.
În mândrie există uitarea lui Dumnezeu şi uitarea limitelor noastre. Smerenia nu poate fi dobândită fără o conştiinţă sporită a prezenţei lui Dumnezeu. Cine are smerenia se bucură în Dumnezeu, se bucură de infinitatea lui Dumnezeu, nu însă ca de o posesiune, ci ca de un dar. El primeşte în acelaşi timp nemărginirea şi iubirea.
Nu-i place să fie remarcat de ceilalţi, dar are bucuria de a trăi, de a se îmbogăţi în Dumnezeu; prin aceasta el este mai fericit decât alţii.
Sfântul Macarie cel Mare (295-392 d. Hr.), cunoscut și ca Macarie Egipteanul, a fost unul dintre Părinţii pustiei egiptene cu cea mai mare autoritate, fiind ucenic al sfântului Antonie cel Mare. El era de origine egiptean, dintr-un sat numit Ptinapar, provenind dintr-o familie creştină foarte evlavioasă. Părinţii lui l-au silit să se însoare, însă, el a fugit de viaţa lumească şi după moartea părinţilor săi, a ales să trăiască viaţa pustnicească.
Foarte de curând, Macarie a început să fie puternic ispitit de diavol prin felurite încercări, dar prin stăruinţa să şi dragostea cea mare pentru Hristos, fericitul a biruit şi s-a făcut pildă a vieţii îngereşti în trup.
În lumea hipercomunicării globalizate, în era informaţiei, omul preocupat de viaţa spirituală e pândit de riscul unei înţelegeri eronate a credinţei. Întreaga lucrare a vieţii spirituale ar putea fi restrânsă, de exemplu, la vorbirea despre, la cunoştinţa despre, trecând sub tăcere lucrarea propriu-zisă a poruncilor, valoarea făptuirii. În fapt, putem experia în viaţa de fiecare zi uşurinţa cu care putem vorbi despre o anumită realitate, în comparaţie cu făptuirea concretă.
Cine vrea să-L vadă pe Hristos trebuie să se ridice în duh deasupra naturii, pentru că Hristos este mai mare decât natura. Mai uşor este să vezi un munte înalt de pe o colină decât din vale. Zaheu era mic de statură si, vrând să-L vadă pe Hristos, s-a suit într-un copac înalt. Cine vrea să-L întâlnească pe Hristos trebuie să se curăţească, pentru că-L întâlneşte pe Sfântul Sfinţilor. Zaheu era întinat de iubirea de argint si nemilostivire si, când s-a întâlnit cu Hristos, s-a grăbit să se cureţe prin pocăinţă si facere de bine. Căinţa este părăsirea cărărilor rele bătătorite de picioarele oamenilor, precum si de gândurile si dorinţele lor, si întoarcerea pe o cale nouă: calea lui Hristos.
La Facultate îl studiasem pe Descartes. Profesorul loan Gh. Savin arăta în prelegerile lui cum a ajuns marele filozof francez la convingerea că există Dumnezeu.
Filozoful porneşte de la un fapt sigur: în sufletul omului este sădită ideea de Dumnezeu. (Jean Jacques Rousseau făcuse – după câte mi-aduc aminte – experienţa cu un copil, pe care l-a izolat cu desăvârşire de oameni, situându-l într-o pădure şi aducându-i cele necesare, numai ca să nu audă de la nimeni vorbindu-i-se despre Dumnezeu.
Cuviosul Antonie, vieţuind în pustiul Egiptului cu ucenicii săi, după cum ne-au povestit Macarie şi Plotin, ucenicii lui, care l-au şi îngropat, că la nouăzeci de ani ai vieţii bătrânului, i-a venit dor să se ducă în pustia cea mai dinăuntru, ca să vadă dacă s-ar afla vreun rob al lui Dumnezeu, care mai înainte de dânsul să se fi sălăşluit în pustia aceea, şi să fi ales o viaţă ca a lui, depărtată de oameni; deci, într-acel pustiu, cinci ani rugându-se lui Dumnezeu, ca să nu-i treacă cu vederea rugăciunea lui, într-o zi a auzit un glas, zicându-i: „Antonie, este un rob al lui Dumnezeu mai înainte şi mai desăvârşit decât tine, la care de vei merge, îl vei afla în pustia cea mai dinăuntru. Deci, scoală-te degrabă şi te sârguieşte a merge la dânsul, mai înainte de a se duce el către Domnul!”
Şi într-adevăr, dacă cineva săvârşeşte în toiul nopţii un păcat ruşinos, cel mai mare duşman va fi acela care ar veni să-l lumineze cu un felinar.
Într-o duminică, după Sfânta Liturghie, m-a vizitat la biserică un tânăr. Voia neapărat să-mi vorbească în acel moment. Deci şi-a deschis inima şi s-a destăinuit: „Am probleme cu preoţii, nu mă înţeleg! M-am dus la unul, dar n-am găsit înţelegere, m-am dus la altul, dar nici acela nu m-a înţeles. M-am dus şi la al treilea şi la al patrulea, dar la fel. Şi am rămas singur, am căzut în deznădejde!”
În literatura patristică ni se relatează, cu bogăţie de amănunte, formele diferite de manifestare a omului căzut, de la ascultarea de Creator, la robirea faţă de creatură. Sfinţii Părinţi au transpus ei înşişi mai întâi în viaţă sfaturile lor şi aşa au vorbit şi au scris despre acest război nevăzut, ca unii care au trecut prin el, câştigându-l. S-au îmbogăţit în virtute, s-au iluminat şi au atins desăvârşirea şi aşa ne învaţă cum să ne curăţim, iluminăm şi desăvârşim.
Vă invităm să citiți o tâlcuire excepțională a părintelui Arhimandrit Emilianos Simonopetritul pentru următorul verset din Sfânta Scriptură:
„S-a înfăţişat pe Sine viu, după patima Sa, prin multe semne doveditoare” (FA 1,3)
Evanghelistul ne pune nemijlocit în faţa tuturor modurilor şi mărturiilor vieţii pe care Dumnezeu a dat-o omului. Şi ce n-a făcut! Dacă aş putea să mă exprim omeneşte, o singură problemă preocupa gândirea lui Dumnezeu: Cum să facă pe om să înţeleagă şi să creadă şi să-şi aducă aminte că El este viu, că trăieşte în legătură cu omul.
Aceştia au trăit în ţinutul Iliricului şi al Dunării de mijloc, pe vremea împăratului Liciniu. Crezând că „aduce slavă lui Dumnezeu”, acesta a pornit o prigoană împotriva creştinilor sub motivul că aceştia primejduiesc ordinea şi predaniile stăpânirii.
Printre cei pârâţi la împărat că sunt creştini se afla şi Diaconul Ermil, care era acuzat că dispreţuia zeii romani. Auzind aceasta, împăratul a poruncit să fie adus imediat înaintea sa.
Credința adâncă a Părintelui Efrem Katunakiotul
Iubiții mei frați, trebuie să vă spun: suntem slabi în credință. Nu avem acea credință puternică, așa cum am văzut la Bătrânul Efrem Katunakiotul.
Acesta, cândva, a avut o suferință trupească. Îi apăruse o eczemă pe piciorul stâng, iar această eczemă s-a tot întins, s-a tot întins, până i-a acoperit tot spatele. Ajunsese să aibă spatele plin de răni și avea dureri: nu putea nici să ia o cămașă pe el. Și au venit în vizită doi medici de la Atena, de la spitalul ,,Ippokráteio”. Când l-au văzut, i-au spus:
În Vinerea Mare a anului 1595 turcii, la porunca paşei Sinan, au ars pe o colină din Belgrad moaştele Sfântului Sava al Serbiei, mare ocrotitor al acestei ţări. În vestitul său „Prolog de la Ohrida” episcopul Nicolae Velimirovici – el însuşi având viaţă sfântă şi fiind prigonit, înseamnă la pomenirea zilei de 27 aprilie când s-a săvârşit acea nelegiuire: „Arzând moaştele, paşa cel viclean nu a putut să-l ardă pe Sfântul care stă viu înaintea tronului lui Dumnezeu în cer, şi viu pe pământ în inimile oamenilor”.
Apoi adaugă: „Credinţa cea adevărată va fi prigonită în această lume. Domnul Însuşi a spus-o aceasta, limpede, pe faţă, apostolilor Săi. Biserica ortodoxă, dreapta credinţă, sunt mereu prigonite – cu doar scurte răstimpuri de răgaz.