„Desigur, nimic nu este mai puternic decât rugăciunea. Un împărat în haină de porfiră nu e mai mărit decât rugătorul pe care îl împodobeşte vorbirea sa cu Dumnezeu. Precum un om, vorbind cu împăratul în prezenţa întregii oştiri, a comandanţilor şi a domnilor, prin aceasta atrage asupra sa ochii tuturor şi capătă însemnătate, aşa se întâmplă şi cu cel ce se roagă.
Socoteşte numai ce înseamnă când un om, în prezenţa tuturor Îngerilor, Arhanghelilor, Serafimilor, Heruvimilor şi a tuturor puterilor cereşti, cu toată bucuria şi siguranţa, se apropie de împăratul împăraţilor şi cutează a vorbi către Dânsul?
Care cinste s-ar putea asemăna cu aceasta? Dar nu numai cinste, ci şi un mare folos urmează pentru noi din rugăciune, chiar înainte de a fi primit lucrul pentru care ne rugăm. Adică îndată ce ridică cineva mâinile sale la cer şi cheamă pe Dumnezeu, deodată retrage inima sa de la toate lucrurile cele pământeşti şi se strămuta cu duhul în viaţa cea viitoare.
El, atunci gândeşte numai la cele cereşti şi în timpul rugăciunii nu are nimic comun cu viaţa cea pământească, dacă încă se roagă bine. Dacă cumva se aţâţă mânia lui, ea uşor se potoleşte prin rugăciune; dacă poftele lui se aprind, focul lui lesne se stinge; de l-ar chinui însă şi pizma, el lesne o va alunga, întâmplându-se ceea ce zice profetul despre răsăritul soarelui.
Dar ce zice el? „Pus-ai întuneric şi s-a făcut noapte, când se mişcau toate fiarele pădurii; puii leilor ţipă după pradă şi cer de la Dumnezeu hrana lor; când însă răsare soarele, ele fug şi se târăsc în culcuşurile lor” (Ps.103, 20-22).
Deci, precum la ivirea razelor soarelui toate fiarele pădurii o iau la fugă şi se ascund în culcuşurile lor, tot aşa, când rugăciunea, ca raza soarelui, iese din gura noastră şi se luminează sufletul nostru, fug toate patimile cele fără de minte şi dobitoceşti, ascunzându-se în cotloanele lor, însă numai dacă ne rugăm cu râvnă şi trezvie.
De ar veni atunci chiar satana, el va trebui să se depărteze. Adică, precum stăpânul când vorbeşte cu o slugă a sa, nu cutează o altă slugă a se apropia şi a-l stingheri, aşa cu atât mai puţin cutează duhurile cele rele a ne stingheri când vorbim cu Dumnezeu cu râvnă cuviincioasă.
Rugăciunea este un liman pentru cei zbuciumaţi de furtună, o ancoră pentru cei goniţi de valuri, un toiag pentru cel ce se clătina, o comoară pentru cei săraci, o siguranţă pentru cei bogaţi, un ajutor împotriva bolilor şi o ocrotire pentru sănătate.
Rugăciunea face nepieritoare bunurile ce le avem şi cu toată graba goneşte relele ce ne bântuiesc. De vine vreo ispită, ea uşor se alungă, de se întâmplă pierderea averii, sau altceva ce tulbură sufletul, rugăciunea vindecă şi aceasta curând.
Rugăciunea este scăpare contra tristeţii, temelia veseliei, pricină de bucurie statornică, mama adevăratei înţelepciuni. Cine se poate ruga cu toată puterea, fie el cel mai sărac om, el totuşi va fi cel mai bogat dintre toţi; aceluia însă, căruia îi lipseşte rugăciunea, de ar şedea chiar pe scaun împărătesc, tot este cel mai sărac dintre toţi.
Ahab nu era oare împărat, nu avea el oare aur şi argint cu prisosinţă? Dar fiindcă era lipsit de rugăciune, nu s-a dus el oare să-l caute pe Ilie, pe un om care nu avea locuinţă, nici altă haină decât un simplu cojoc? Vezi că Ilie era mai bogat decât Ahab? Că până ce el a vorbit şi a rugat ploaia de la Dumnezeu, împăratul cu toată oastea sa, se aflau în mare nevoie.
Aceasta este puterea rugăciunii! Rugăciunea este arma cea mai tare, vistierie care niciodată nu se deşartă, bogăţie nesecată, liman fără valuri, temelia păcii, rădăcina, izvorul, mama tuturor bunătăţilor, mai puternică decât o împărăţie.
Adeseori domnitori împodobiţi cu coroană au zăcut doborâţi de friguri, chinuiţi de arşiţa cea arzătoare; doctorii, soţiile, slugile şi generalii stăteau împrejurul lor, dar nici meşteşugul doctorilor, nici altceva asemenea, n-a putut să aducă vreo ameliorare a bolnavului.
Atunci venea un om care şi-a pus încrederea sa în Dumnezeu, numai se atingea de trupul celui bolnav săvârşind o rugăciune curată şi toată boala se îndepărta. Ceea ce nu putuse nici bogăţia, nici mulţimea slujitorilor, nici meşteşugul şi cercetarea doctorilor, nici mărirea puterii împărăteşti, foarte adeseori a săvârşit rugăciunea unui singur sărac şi nevoiaş.
Aşa puterea rugăciunii a stins şi puterea focului, precum la cei trei tineri în cuptorul cel înfocat; a domolit turbarea leilor, precum la Daniel, a pus capăt războaielor, a curmat bătăile, a alungat furtunile, a izgonit duhurile cele rele, a deschis porţile cerului, a spart cătuşele morţii, a alungat bolile, a abătut paguba şi nenorocirea, a întărit cetăţile cele zguduite, a înlăturat şi ridicat pedepsele cele Dumnezeieşti şi pânditurile cele omeneşti.
Eu însă vorbesc de rugăciunea care nu zace numai pe buze, ci se ridică din adâncul inimii. Căci precum copacii cei înrădăcinaţi adânc nu se răstoarnă şi nu se smulg nici de înmiitele năvăliri ale vijeliei, tocmai pentru că rădăcinile cele înfipte adânc în pământ sunt tari, aşa şi rugăciunea care se naşte din adâncul sufletului se suie cu siguranţă la înălţime, pentru că rădăcina sa e tare şi nu poate fi răsturnată de nici o furtună a gândurilor. De aceea zice şi profetul: „Dintr-un adânc am strigat către Tine, Doamne” (Ps.129, 1). Dar atât mai sus se înalţă rugăciunea când iese dintr-o inimă strâmtorată şi evlavioasă.
Precum apa când curge pe un câmp şes şi se poate lăţi pe o mai mare întindere, nu se suie la înălţime, dar când se strânge şi se apasă, ţâşneşte la înălţime mai iute ca săgeata, tot aşa şi duhul omenesc, când se îndulceşte de o eliberare mare, se împrăştie oricum; dar când se strânge sau se apasă prin vreo nenorocire, atunci transmite la înălţime o rugăciune curată şi bine răsunătoare.
Şi ca să ştii că rugăciunea care se săvârşeşte în nevoie mai întâi decât toată ascultarea, ascultă pe profetul ce zice: „În necazul meu am chemat pe Domnul şi m-a auzit” (Ps. 119.1). Rugăciunea totodată uşurează sufletul cel necăjit. Căci dacă cel necăjit capătă oarecare alinare când el poate povesti altor oameni nenorocirea lui şi a o descrie, fiindcă prin această grăire el depărtează oarecum patimile, apoi nu oare cu atât mai vârtos vei afla mare mângâiere şi alinare, când vei spune Domnului, patimile sufletului tău?
Unui om adeseori îi este împovărător cel ce se jeluieşte de suferinţele sale şi voieşte a plânge pe sânul său; se fereşte de el şi îl împinge la sine; la Dumnezeu nu e aşa. El lasă pe oricine, ba încă îl atrage; şi cu cât mai îndelungat îi vei povesti suferinţele tale, cu atât mai mult te iubeşte şi se pleacă la rugăciunea ta. Aceasta ne-o spune însuşi Hristos, când zice: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi odihni” (Mt.11, 28).
Aşadar El ne cheamă la Sine, pentru aceea nu ne lasă neascultaţi; ne atrage la Sine nu ne respinge; şi de am avea asupra noastră întunerice de păcate, cu atât mai grabnic să alergăm spre Dânsul; că El a venit nu ca să-i cheme pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi (Matei 9,13).
Numai noi înşine să ne predăm Lui, numai noi să alergăm la Dânsul şi să nu ne mai lăsăm de El şi ne vom încredinţa cât de adevărat este graiul: că nimic în lume nu ne poate în adevăr tulbura, când noi nu rugăm cu râvnă şi cu sinceritate.
Să se întâmple orice, totul se va îndepărta uşor prin rugăciune. Şi ce este de mirat că rugăciunea poate îndepărta necazurile omeneşti, când ea aşa de uşor stârpeşte şi dezrădăcinează păcatul?
Deci pentru ca noi să petrecem cu norocire viaţa aceasta de faţă, totodată să ne eliberăm de păcatele noastre şi să putem oricând cu bucurie a ne înfăţişa la scaunul Judecăţii lui Hristos, de-a pururea să ne gătim nouă pentru acest scop locul cel mântuitor al rugăciunii amestecându-l cu lacrimi, cu râvna, cu îndelungă răbdare.
Atunci noi vom dobândi o îndestulare statornică şi îndulcirea de bunătăţile cele cereşti, de care fie ca noi toţi să ne împărtăşim, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, se cuvine laudă în vecii vecilor! Amin.
Sfântul Ioan Gură de Aur