Mulţi oameni cred că a trăi în credinţă şi a împlini voia lui Dumnezeu este foarte greu. În realitate, însă, este foarte uşor. Ajunge numai să îţi îndrepţi atenţia asupra lucrurilor mărunte şi să te străduieşti să nu greşeşti în privinţa celor mai mici şi mai uşoare lucruri.
Acesta este cel mai simplu şi mai uşor mod de a păşi în viaţa duhovnicească şi a te apropia de Dumnezeu.
De obicei, omul crede că Cel Care l-a creat cere de la el lucruri foarte mari, cea mai mare lepădare de sine, nimicirea în întregime a personalităţii sale. Şi se sperie atât de tare de aceste gânduri încât începe să se teamă să se apropie cumva de Dumnezeu, se ascunde de Dumnezeu, ca Adam care a greşit, şi nici măcar nu pătrunde sensul cuvântului lui Dumnezeu: „Totuna este, gândeşte el, nimic nu pot face pentru Dumnezeu şi pentru sufletul meu, mai bine stau de-o parte de viaţa duhovnicească, nu mă mai gândesc la viaţa veşnică, la Dumnezeu, ci trăiesc cum trăiesc toţi”.
Chiar la intrarea pe tărâmul religios există o oarecare „hipnoză a lucrurilor mari”: „trebuie să fac un lucru mare sau nu fac niciunul”. Şi oamenii nu fac niciun lucru pentru Dumnezeu şi pentru sufletul lor. E uimitor: cu cât mai mult se dedică omul lucrurilor mărunte ale vieţii, cu atât mai puţin tocmai în aceste lucruri mărunte voieşte să fie cinstit, curat şi credincios lui Dumnezeu. Iar printre altele, o atitudine corectă fată de lucrurile mărunte trebuie să aibă orice om, care doreşte să se apropie de împărăţia lui Dumnezeu.
„Care doreşte să se apropie”: tocmai aici se şi ascunde toată greutatea căilor religioase ale omului. De obicei, el voieşte să intre în împărăţia lui Dumnezeu într-un mod cu totul neaşteptat, magic, minunat sau, după cum ar fi firesc, printr-o oarecare nevoinţă. Dar nici una, nici alta nu sunt adevărata aflare a acestei lumi superioare.
Nu în chip magic, minunat ajunge omul la Dumnezeu, rămânând străin pe pământ de interesele împărăţiei lui Dumnezeu, nu cumpără el valorile împărăţiei lui Dumnezeu prin anumite fapte exterioare ale sale. Faptele sunt necesare pentru o bună înrădăcinare în om a unei vieţi superioare, a unei gândiri cereşti, a unei voinţe bune, a unei inimi drepte şi curate, a unei iubiri nefăţarnice. Şi tocmai prin faptele mărunte, zilnice, toate acestea se pot înrădăcina în om.
Faptele bune mărunte sunt apa pentru floarea personalităţii omului. Nu este deloc obligatoriu să torni la floarea care are nevoie de apă, o mare întreagă. Poţi turna o jumătate de pahar şi aceasta va fi de ajuns pentru viaţă, ca să aibă deja pentru viaţă o mare importanţă.
Nu trebuie deloc ca un om flămând sau care a flămânzit de mult să mănânce o jumătate de pâine, este de ajuns să mănânce o jumătate de livră şi deja organismul lui va prinde puteri. Viaţa însăşi ne arată cât de importante sunt faptele mărunte. Iar în medicină, care şi ea însăşi are de-a face cu o cantitate mică şi strict limitată de medicamente, există încă un întreg domeniu: ştiinţa homeopatiei, care recunoaşte numai valorile medicinale extrem de mici pe motivul că organismul nostru prelucrează singur cantităţi extrem de mici de substanţe preţioase pentru el, mulţumindu-se cu ele pentru întreţinerea şi înflorirea vieţii sale.
Şi aş dori să opresc atenţia fiecărui om asupra lucrurilor extrem de mici, foarte uşoare pentru el şi, totuşi, extrem de necesare.
Şi cel ce va da de băut unuia dintre aceştia mici numai un pahar cu apă rece, în nume de ucenic, adevărat grăiesc vouă: nu va pierde plata sa. In acest cuvânt al Domnului este cea mai înaltă expresie a importanţei binelui mic. Un pahar cu apă nu este mult. Palestina în vremea Mântuitorului nu era un pustiu, ca în zilele noastre, ea era o ţară înfloritoare, irigată şi, de aceea, un pahar cu apă era o cantitate foarte mică, dar, fireşte, preţioasă din punct de vedere practic în acea vreme, când oamenii călătoreau în cea mai mare parte pe jos. Dar Domnul nu Se mulţumeşte aici să arate această mică cantitate: un pahar cu apă rece. El mai adaugă ca paharul să fie dat măcar în nume de ucenic. Acesta este un amănunt important. Şi la el trebuie să ne oprim cu atenţie. Cele mai bune fapte totdeauna în viaţă sunt faptele săvârşite în numele lui Hristos, în numele Domnului.
Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, întru numele lui Hristos. Duhul, numele lui Hristos dau tuturor lucrurilor şi faptelor o valoare veşnică, oricât de mici ar fi faptele.
Şi simpla iubire jertfelnică a omului, în care întotdeauna se reflectă iubirea lui Hristos, face să fie importante şi preţioase orice cuvânt, orice gest, orice lacrimă, orice zâmbet, orice privire a omului. Şi, iată, Domnul spune clar că o faptă bună mică, săvârşită chiar nu în Numele Lui, ci doar în numele ucenicului Lui, este deja o mare valoare în veşnicie. În nume de ucenic este limita legăturii cu Duhul Lui, cu lucrarea Lui, cu viaţa Lui.
Căci este limpede că faptele noastre pot fi, şi deseori simt egoiste, interesate în sinea lor. Domnul ne arată acest lucru, ne sfătuieşte să îi invităm la noi acasă nu pe aceia care ne pot răsplăti cu aceeaşi trataţie, invitându-ne la rândul lor la ei, ci să invităm la noi oameni care au nevoie de ajutor, de sprijin şi de întărire din partea noastră.
Oaspeţii noştri uneori sunt focare de slavă deşartă, clevetire şi orice deşertăciune. Alt lucru este o discuţie prietenească, o relaţie omenească bună: acestea sunt un lucru binecuvântat, care întăreşte sufletele, le face mai statornice în bine şi în adevăr. Dar cultul relaţiei mondene prefăcute este o boală a oamenilor şi a civilizaţiei, care se distruge astăzi pe sine.
În orice relaţie omenească trebuie neapărat să existe Duhul cel bun al lui Hristos, manifestat fie în chip vădit, fie în chip tainic. Şi această prezenţă tainică a Duhului lui Dumnezeu într-o simplă şi bună relaţie omenească este acea stare de „ucenicie”, despre care vorbeşte Domnul. In nume de ucenic: aceasta este prima treaptă a relaţiei cu celălalt om în Numele Domnului Iisus Hristos însuşi.
Mulţi, care încă nu îl cunosc pe Domnul şi minunata relaţie ce poate exista în Numele Lui, au deja între ei această relaţie omenească dezinteresată, curată, care îi apropie de Duhul lui Hristos. Şi pe această primă treaptă a binelui, despre care Domnul a spus că poate însemna oferirea unui pahar cu apă în nume de ucenic, pot sta mulţi. Mai bine zis toţi. Şi, de asemenea, este corect a înţelege aceste cuvinte ale lui Hristos şi din punct de vedere textual şi a căuta să-l ajutăm pe orice om. Nicio clipă dintr-o asemenea relaţie nu va fi uitată înaintea lui Dumnezeu, aşa cum nicio pasăre mică nu va fi uitată înaintea Tatălui Ceresc (vezi: Luca 12, 6 24).
Dacă oamenii ar fi înţelepţi, toţi ar căuta un lucru mic şi extrem de uşor pentru ei, prin care să poată dobândi comoara cea veşnică. Marea mântuire a oamenilor constă în faptul că ei se pot prinde în tulpina pomului veşnic al vieţii prin cel mai mic altoi: prin cea mai mică facere de bine. La un măr sălbatic nu este deloc obligatoriu să altoieşti întreaga tulpină a unui măr bun. Este de ajuns să iei un altoi mic şi să îl altoieşti la una dintre ramurile mărului sălbatic. De asemenea, ca să dospeşti tot aluatul dintr-un vas, nu trebuie deloc să îl amesteci cu un vas întreg cu drojdie. Este de ajuns să pui foarte puţină drojdie, şi tot aluatul din vas se va dospi. La fel şi binele: un bine foarte mic poate avea un efect foarte mare. Iată de ce nu trebuie să dispreţuim lucrurile mărunte în ceea ce priveşte binele şi să zicem în sine: „dacă nu pot face un mare bine, nu voi mai face niciunul”.
Cât de folositor este pentru om chiar şi cel mai mic bine, se dovedeşte incontestabil prin faptul că pentru el chiar şi cel mai mic rău este extrem de vătămător. Ne-a intrat, să zicem, un fir de praf în ochi: ochiul nu mai vede nimic şi chiar şi cu celălalt ochi, în acest timp este greu să vedem. Un rău mic, care a intrat, ca un fir de praf, în ochiul sufletului, repede îl va scoate pe om din armonia vieţii. Este un fleac să îndepărtezi firul de praf ţie sau altuia din ochiul trupului sau al sufletului, dar e un bine fără de care nu putem trăi.
Într-adevăr, binele mic este mai necesar, este vital în lume decât cel mare. Fără cel mare oamenii pot trăi, fără cel mic nu pot trăi. Omenirea va pieri nu din lipsa binelui mare, ci din lipsa tocmai a binelui mic. Binele mare este numai acoperişul, ridicat peste ziduri, peste cărămizile binelui mic.
În concluzie, binele mic şi cel mai uşor l-a lăsat pe pământ Creatorul să îl săvârşească omul, luând asupra Sa tot ce este mare. Şi aici, prin cel care săvârşeşte ceva mic, Domnul însuşi săvârşeşte ceva mare. Ceea ce este „mic” la noi, Creatorul însuşi face ca la El să fie mare, căci Domnul nostru este Creatorul Care din nimic a creat totul, cu atât mai mult din ceva mic poate face ceva mare. Dar împotriva oricărui bine, chiar şi a celui mai mic şi mai uşor, stă inerţia omului. Această inerţie Mântuitorul a arătat-o într-o pildă foarte scurtă: …nimeni, bând vin vechi, nu voieşte de cel nou, căci zice: E mai bun cel vechi (Luca 5, 39).
Orice om care trăieşte în lume, este legat de cele cu care s-a obişnuit. Omul s-a obişnuit cu răul şi îl socoteşte chiar starea lui normală, firească, iar binele i se pare ceva nefiresc, incomod, peste puterile lui. Dar dacă omul s-a obişnuit cu binele, îl face nu pentru că trebuie să îl facă, ci pentru că nu poate să nu îl facă, aşa cum nu poate omul să nu respire, iar pasărea să nu zboare.
Omul cu bună judecată se întăreşte şi se mângâie mai înainte de toate pe sine însuşi. Şi acesta nu este deloc egoism, cum pe nedrept afirmă unii, nu, aceasta este expresia adevărată a binelui dezinteresat, când el aduce cea mai mare bucurie duhovnicească celui care îl săvârşeşte. Binele adevărat întotdeauna îl mângâie profund şi cu totul pe cel care îşi uneşte cu el sufletul său. Nu poţi să nu te bucuri când ieşi dintr-o hrubă întunecată la soare, la verdeaţă curată şi la mireasma florilor. Nu poţi să îi strigi omului: „Eşti un egoist, te desfătezi cu binele tău!” Aceasta este singura bucurie care nu este egoistă: când te bucuri de bine, când te bucuri de împărăţia lui Dumnezeu. Şi prin această bucurie se va mântui omul de rău, va trăi veşnic cu Dumnezeu.
Pentru omul care nu a simţit binele adevărat, acesta reprezintă, uneori, un chin zadarnic, care nu îi este de folos nimănui. Există o stare de linişte falsă, din care îi este greu omului să iasă. Aşa cum din pântecele mamei îi este greu copilului să iasă la lumină, tot aşa de greu îi este omului să iasă din sfera simţămintelor şi a gândurilor sale mărunte, îndreptate n¬mai spre dobândirea folosului său egoist şi care nu pot fi urnite către grija faţă de alt om, care nu are nicio legătură cu ele.
Iată, această convingere, că vechea, cunoscuta şi obişnuita stare întotdeauna este mai bună decât una nouă, necunoscută, este caracteristică oricărui om neluminat.
Numai cei care au început să crească, să flămânzească şi să înseteze de Dreptatea lui Hristos şi să îşi vadă sărăcia lor duhovnicească, încetează să mai plângă pentru inerţia lor, pentru imobilitatea visurilor nutrite în viaţă. Greu se smulge omenirea din acele lucruri cu care s-a obişnuit. Prin aceasta, poate, în parte, se şi păzeşte de îndrăzneala necumpătată şi de rău. Stabilitatea picioarelor în mlaştină uneori îl împiedică pe om să se arunce cu capul în prăpastie. Dar mai des se întâmplă ca mlaştina să îl împiedice pe om să urce pe muntele Vederii lui Dumnezeu sau, cel puţin, să iasă pe pământul tare al ascultării faţă de cuvântul lui Dumnezeu.
Dar printr-o faptă mică, uşoară, cu cea mai mare uşurinţă săvârşită, omul se obişnuieşte mai mult decât orice cu binele şi începe să îi slujească fără voie, dar din inimă, cu sinceritate şi prin aceasta mai mult şi mai mult intră în atmosfera binelui, îşi împlântă rădăcinile vieţii sale în noul pământ al binelui. Rădăcinile vieţii omeneşti se adaptează uşor la acest pământ al binelui şi, în scurt timp, nu mai pot trăi fără el. Aşa se mântuieşte omul: din ceva mic ia naştere ceva mare. Iar cel ce este credincios în foarte puţin şi în mult este credincios.
De aceea, voi aduce acum laude nu binelui mare, ci binelui mic. Şi nu numai că nu vă voi reproşa că în privinţa binelui sunteţi ocupaţi numai cu lucrurile mărunte şi nu daţi dovadă de o mare jertfire de sine, ci, dimpotrivă, vă rog să nu vă gândiţi la nicio mare jertfire de sine şi în niciun caz să nu dispreţuiţi lucrurile mărunte în ceea ce priveşte binele.
Puteţi, dacă voiţi, să vă înfuriaţi amarnic în anumite cazuri, dar nu vă mâniaţi zadarnic pe fratele vostru în cazul lucrurilor mărunte (vezi: Matei 5,22 26).
Născociţi, în caz de nevoie, orice minciună vreţi, dar nu spuneţi în viaţa de toate zilele minciuni aproapelui vostru. Acest lucru este un fleac, un lucru mic, neînsemnat, dar încercaţi să îl împliniţi şi veţi vedea ce va ieşi de aici.
Lăsaţi la o parte toate judecăţile: dacă este permis sau nu este permis să ucizi milioane de oameni – femei, copii şi bătrâni – încercaţi să arătaţi simţul vostru moral într-un fleac: nu ucideţi personalitatea aproapelui vostru niciodată, prin niciun cuvânt, prin nicio aluzie, prin niciun gest. Căci bine este şi să te înfrânezi de la rău. Şi aici, în ceea ce priveşte lucrurile mărunte, uşor, pe neobservate şi comod pentru tine poţi face multe.
Greu este să te scoli noaptea la rugăciune. Dar rugaţi-vă dimineaţa (dacă nu puteţi acasă, atunci măcar când mergeţi la lucru şi cugetul vostru este liber) ziceţi „Tatăl nostru” şi în inima voastră să se resimtă toate cuvintele acestei scurte rugăciuni. Şi noaptea, închinându-vă, lăsaţi-vă cu toată inima în mâinile Tatălui Ceresc. Acest lucru este cât se poate de uşor.
Şi daţi, daţi apă oricui are nevoie: daţi un pahar, plin cu cea mai simplă compasiune oricărui om care are nevoie de ea. Această apă se află în tot locul, râuri întregi; nu vă temeţi, nu va seca, daţi fiecăruia câte un pahar.
Minunată cale a „faptelor mărunte”, ţie îţi aduc laude! Înconjuraţi-vă, oameni buni, încingeţi-vă cu micile fapte bune: cu lanţul simţămintelor, al gândurilor, al cuvintelor şi al faptelor bune mărunte, simple, uşoare, care nu vă costă nimic. Să lăsăm ceea ce este mare şi greu, ele sunt pentru aceia care le iubesc, iar pentru noi, care încă nu am început a iubi ceea ce este mare, Domnul din mila Sa ne-a pregătit, ne-a răspândit peste tot, ca apa şi aerul, puţină dragoste.
…………………………….. Arhimandrit Ioan Krestiankin, Să fii cu Dumnezeu! Este lucrul cel mai important, Editura Egumeniţa