Arhimandritul Ilie Ragot s‑a născut într‑o familie de catolici practicanţi şi a căutat din copilărie răspunsul la întrebarea: cum să devii sfânt? Căutările sale l‑au adus mai întâi în România, apoi la Muntele Athos, unde a petrecut un an în preajma stareţului Emilianos Simonopetritul. S‑a întors apoi în Franţa pentru a întemeia o mânăstire ortodoxă…
Părinte Ilie, cum a fost drumul spre Ortodoxie?
Eu nu am fost întotdeauna ortodox: până la vârsta de 30 de ani am împărtăşit credinţa părinţilor mei. M‑am născut într‑o familie religioasă, plină de râvnă, cum se spune la noi, de catolici practicanţi. Din anii copilăriei, am căutat posibilitatea de a atinge sfinţenia, fiindcă înţelesesem de atunci că pentru a‑L cunoaşte pe Dumnezeu trebuie tu însuţi să devii sfânt într‑o anumită măsură.
Dar cum se poate ajunge la sfinţenie în catolicism?
Această întrebare m‑a preocupat, de asemenea, din copilărie. Vorbeam cu profesorii mei de la şcoală pe teme teologice şi duhovniceşti şi chiar îi sâcâiam cu această întrebare. Şi la ce concluzie am ajuns? Pentru a ajunge sfânt în catolicism trebuie în primul rând să devii preot, apoi episcop şi, în sfârşit, papă. Dacă ai devenit papă, atunci eşti fără de păcat. Dar în şcoală eu eram un elev destul de mediocru, aşa că şansele de a deveni papă se topeau văzând cu ochii…
Însă problema sfinţeniei era pentru mine într‑adevăr una pragmatică: cum să‑L cunosc pe Dumnezeu? Dacă Tu, Doamne, exişti – iar eu credeam aceasta cu tărie –, înseamnă că noi putem să Te cunoaştem! Tot ce s‑a întâmplat în viaţa mea, mai departe, mă convinge: dacă Dumnezeu vrea ca ceva să se înfăptuiască, atunci nimic din ce e omenesc, chiar tot mersul de dinainte al istoriei, nu are putere să îngrădească aceasta.
Cu trei ani înainte de împlinirea intenţiei mele de a deveni preot catolic, în viaţa mea s‑a petrecut o schimbare duhovnicească în urma căreia am ajuns la Mânăstirea Schimbării la Faţă a Mântuitorului, în Aubazine. Aici, monahii catolici, în căutarea unei experienţe duhovniceşti autentice, s‑au îndreptat spre tradiţia liturgică bizantină.
„În Franța contemporană, să nimereşti deodată printre sfinți, este uluitor”
Înseamnă că aţi trecut de la Catolicism la Ortodoxie, prin Bizanţ?
Da, dar rânduiala bizantină nu mai era aşa fastuoasă cum au găsit‑o trimişii cneazului Vladimir în Sfânta Sofia din Constantinopol. Eu am nimerit într‑o mânăstire foarte săracă, era în al patrulea an de existenţă a sa. Monahii locuiau în barăci. Eram cinci cu toţii. Aici am văzut pentru prima dată pe chipuri acele reflexe de lumină care mi se păreau că pot fi întâlnite în icoanele picturii bizantine. Pentru voi, în Rusia, este ceva normal, dar în Franţa contemporană, să nimereşti deodată printre sfinţi, este uluitor. Şi la noi, ca şi în Rusia, există o istorie de 1.000 de ani de mărturisire ortodoxă a lui Hristos, şi deja de atunci, din anii 1970, aspiram să redobândim rădăcinile noastre ortodoxe.
Însă sfinţia voastră nu le‑aţi găsit în Biserica Ortodoxă Rusă, nici chiar în aceea din afara graniţelor, ci în Patriarhia de Constantinopol.
Când a apărut problema alipirii la Ortodoxie, noi, din păcate, nu ne‑am permis să ne unim cu Biserica Ortodoxă Rusă, din cauza regimului politic de atunci din ţara dumneavoastră. Regretăm uneori acest fapt pentru că anume emigranţii ruşi au adus lumina credinţei ortodoxe, din nou, în Franţa, după sute de ani.
Emigraţia este într‑un fel o pustnicie, chiar şi impusă, o plecare din lume, o curăţire. Dacă nu ar fi fost exodul rus de după Revoluţia din 1917, eu nu aş fi ajuns preot ortodox. Ceea ce s‑a petrecut în Rusia la începutul secolului XX s‑a reflectat asupra vieţii mele în aşa fel încât percep aceste peripeţii istorice nu altfel decât ca pe o pronie dumnezeiască asupra întregii lumi.
În Rusia, desigur, s‑au petrecut lucruri îngrozitoare: sacrilegii, omoruri, distrugerea bisericilor şi mânăstirilor. Dar pentru rugăciunile Noilor Mucenici, Dumnezeu, primind jertfa lor, a preschimbat chiar şi consecinţele acestor ticăloşii groaznice în bucurie pentru întreaga lume, spre mântuirea multor oameni.
Drama autodistrugerii
Ticăloşii se petrec şi acum peste tot: în Ucraina, în Siria, îndeobşte, în Orientul Apropiat. Mulţi se întreabă: cum îngăduie Dumnezeu aceasta?
Nu Dumnezeu este vinovat, ci noi. Chiar dacă eu nu lupt cu nimeni în mod direct, însă negativismul mă inflamează în interior şi încep să creez tensiune, care, condensându‑se cu o mulţime de blocaje mentale asemănătoare, răzbeşte în această lume sub forma conflictelor armate. Mor oameni. Noi am fost avertizaţi de Sfânta Scriptură că această lume se va degrada şi se va tot degrada.
În ce constă atunci sensul jertfei Noilor Mucenici?
Prin jertfa lor ei mărturisesc că tot ce spune Evanghelia este adevărat. Dumnezeu nu este nepăsător! El a făcut şi face totul ca să ne scoată pe noi din această dramă a autodistrugerii. Întreg Vechiul Testament vorbeşte despre ce a fost necesar pentru aceasta, iar Noul Testament despre ce a făcut deja Dumnezeu pentru noi. Dumnezeu este atât de mişcat de cele ce se petrec pe pământ, încât Îl trimite în trup omenesc pe Unul Născut Fiul Său pentru a trece prin aceste chinuri.
Hristos moare cu trupul Său pe Cruce. Cum poţi să crezi că El a înviat fără să simţi şocul faptului că El a murit? După toate tragediile, Domnul ne dăruieşte înviere şi nouă. Noii Mucenici înfăptuiesc această mare trecere, propriu‑zis Paştele Împărăţiei.
Este important să ţinem minte în toate împrejurările că Dumnezeu, după Întruparea Sa, este tot om, fie chiar şi Om‑Dumnezeu, dar El vede cu ochii noştri toate suferinţele noastre. Şi dacă noi credem în El, atunci El ne transformă, ne înnoieşte.
Chiar dacă am făcut o greşeală, am căzut, El ne însoţeşte în încercările prin care trecem. Puterea noastră constă în a ne pocăi. Atunci El ne va duce spre o nouă experienţă: interioară, istorică.
Cum viețuiau monahii cistercieni pe Athos
Cum aţi trecut, totuşi, de la Catolicism la Ortodoxie?
Odată, părintele meu egumen, Placide Deseille, m‑a trimis în România, singur, pentru o lună. Iar Dumnezeu m‑a adus acolo la stareţul Ilie Cleopa – toată lumea îl cunoaşte – şi, de asemenea, la părintele Sofian Boghiu din Bucureşti şi la părinţii Petru şi Pavel, care au plecat mai târziu în Athos. Stând de vorbă cu ei, pentru mine a fost evident: Adevărul pe care îl căutam este viaţa cu Hristos, aşa cum mi s‑a descoperit mie în inimile lor. Astfel, atât de simplu, am cunoscut Ortodoxia. Încă de atunci am hotărât cu tărie că voi deveni ortodox. Încă nu ştiam când se va întâmpla aceasta, dar nu mai aveam îndoieli: era ceea ce îmi trebuia.
În acea vreme, participaţi deja la Liturghiile ortodoxe?
Desigur, ţin minte şi acum Liturghia într‑una dintre mânăstirile Bucureştiului: mila dumnezeiască mi‑a deschis atunci ochii şi mi‑a permis să văd ceea ce nu am văzut niciodată până atunci. Am aceiaşi ochi ca toţi oamenii: pot vedea numai ceea ce pot vedea. Dar, de fapt, Dumnezeu poate să ni Se descopere nouă pe Sine. În acel moment am trăit simţământul că Ortodoxia este credinţa adevărată, este, dacă se poate spune aşa, însuşi centrul cunoaşterii lui Dumnezeu, restul este „pe lângă”. Fără îndoială, acesta a fost răspunsul primit de la Dumnezeu la întrebările intuiţiei mele din copilărie şi la toate căutările şi caznele mele de mai târziu. Atunci acel tot, spre care năzuiam vag şi mi‑l închipuiam aşa cum puteam, s‑a adeverit cu limpezime.
Întorcându‑mă în Franţa, am povestit despre toate acestea părintelui meu şi, după un an, el a întreprins aceeaşi călătorie. S‑a întâlnit cu toţi acei stareţi pe care i‑am întâlnit şi eu.
Se poate spune că stareţii există doar în Ortodoxie?
Este o întrebare excelentă, dar e foarte greu de răspuns la ea. Dacă doriţi să vă răspund din adâncul inimii mele şi, poate, al orizontului meu limitat, trebuie să recunosc: desigur, există oameni de o înaltă viaţă duhovnicească şi în afara Ortodoxiei. Dar adevăraţi oameni ai lui Dumnezeu există doar în Ortodoxie! Eu cunosc foarte mulţi catolici cărora nu ai ce să le reproşezi. Viaţa lor este fără cusur. Aceştia Îl iubesc pe Dumnezeu şi cunosc foarte bine tradiţia duhovnicească. Dar numai la stareţii ortodocşi este vădită harisma Duhului Sfânt, comunicarea vie întru Hristos. Aceasta nu este un bagaj intelectual sau o presimţire, ci însăşi viaţa. Sunt foarte mulţi oameni minunaţi şi în alte confesiuni. Dar aceştia sunt numai oameni şi atât. Mai degrabă, pot fi numiţi proroci. Dar de ce mai trebuie să aşteptăm ca făgăduinţele să se împlinească, dacă Împărăţia lui Dumnezeu în slava Sa a sosit deja în Ortodoxie?
Stareţul Emilianos Simonopetritul
Se spune că învăţătorul sfinţiei voastre a fost stareţul Emilianos Simonopetritul, care a restaurat mânăstirea grecească Meteora.
Da, este părintele meu duhovnicesc, însă nu ştiu dacă eu sunt, oare, fiul său…
Cum l‑aţi cunoscut?
Părintele nostru egumen, Placide, se întorcea în Franţa din călătoria în România, unde i‑a întâlnit pe stareţi. Deodată, a întors maşina şi s‑a îndreptat spre Muntele Athos. El a fost primul din frăţia noastră care l‑a cunoscut pe Sfântul Paisie Aghioritul şi, făcând cunoştinţă cu duhovnicii athoniţi, a găsit pentru noi un îndrumător duhovnicesc în persoana stareţului Emilianos.
Stareţul athonit ne‑a deschis îndată porţile mânăstirii sale, Simonopetra: „Dacă vreţi să vă alăturaţi Ortodoxiei, puteţi să locuiţi la noi cât doriţi”, ne‑au spus grecii şi noi ne‑am folosit de această propunere, mutându‑ne în Athos după un timp destul de scurt, peste câteva luni. Astfel, noi, monahii cistercieni, am trecut la Ortodoxie… Eu sunt deja de 40 de ani în Ortodoxie şi păzesc cu sfinţenie acest foc al credinţei. Acum chiar nu mai înţeleg cum se poate să nu fii ortodox…
Povestiţi‑ne despre comunicarea cu stareţul Emilianos.
Despre aceasta se poate vorbi ceasuri întregi. Principala comunicare era în timpul Liturghiei. Atunci era cu deosebire reţinut şi simplu, fără vreun fel de efecte teatrale şi gesticulaţie de prisos. Această concentrare interioară se transmite tuturor: când slujeşte el, te înfăţişezi înaintea chipului Dumnezeului celui viu. Felul în care stareţul rosteşte cuvintele, cum se manifestă în timpul Liturghiei, umple sufletul de freamăt şi mărturiseşte despre prezenţa dumnezeirii.
Nu simţeaţi bariera lingvistică?
În timpul Liturghiei, nu. Problemele apăreau atunci când trebuia să mă spovedesc. Nu este foarte plăcut să faci aceasta prin intermediul unui traducător, cred că sunteţi de acord. El vorbea în greacă, eu în franceză… Nu aveam un limbaj comun. Iar în relaţia părintelui duhovnic cu fiul său duhovnicesc este important dialogul. Numai cu ajutorul Sfântului Duh depăşeam toate aceste greutăţi.
Într‑o vreme, mă chinuia foarte tare o problemă complicată, eram extenuat. Dar nu mă hotăram să o destăinui prin intermediul unui traducător. „Doamne, oare cum să‑i spun stareţului despre această tulburare?” M‑am rugat o lună întreagă, vieţuind în Simonopetra, şi am căutat o posibilitate. Dar când trebuia deja să mă pornesc spre ţărm, stareţul m‑a chemat în stasidia sa, înaintea începerii Liturghiei, şi mi‑a spus prin mijlocirea unui frate traducător: „Ştii, dacă vreodată, când te vei afla în Franţa, cineva ţi se va adresa cu această problemă, iată sfatul pe care trebuie să i‑l dai.” Şi mi‑a lămurit cu toate nuanţele problema care mă chinuia, despre care nu ştia nimeni nimic! Iar traducătorul nici nu a bănuit ce se întâmplă.
Să bați la porțile bisericii
Într‑o sesiune a Conferinţelor de Crăciun, aţi povestit despre un monah care se lovea cu capul de uşa bisericii închise, spunând: „Eu am nevoie numai de Hristos!” El nu mai făcea altceva în mânăstire şi nu comunica cu nimeni…
Nu eu am povestit aceasta. Poate mai era acolo vreun părinte?
Se poate, mă iertaţi. Dar întrebarea rămâne în vigoare: cum să vieţuieşti cu Hristos, doar cu Hristos?
Acela care vrea să‑L descopere pe Dumnezeu, într‑adevăr, trebuie să se lovească cu capul de uşile bisericii, într‑un sens direct sau indirect.
Mai ales dacă biserica, aşa cum spune vlădica Mark Arndt, chiar dacă este deschisă la exterior, poate fi închisă pentru tine în interior, ca şi mai înainte. Cum, totuşi, se poate răzbi?
Cineva spune: „Vreau să‑L cunosc pe Hristos!” El caută, caută şi Dumnezeu Însuşi îi deschide calea.
Altul spune: „Eu Îl iubesc pe Dumnezeu şi Îi dăruiesc întreaga mea viaţă. Dar cum să‑Ţi dăruiesc, Doamne, viaţa mea? Ce pot să fac eu, Doamne?”, întreabă acest om. Până când se încredinţează cu totul: „Tu, Iisuse Hristoase, fă cu mine ceea ce doreşti Tu!” Şi atunci Dumnezeu, într‑un anume moment, îi descoperă prezenţa Sa, revelându‑i drumul pe care trebuie să meargă.
Al treilea are o experienţă personală a păcatului şi recunoaşte: „Da, Doamne, sunt un păcătos, dar nu vreau ca păcatele mele să mă despartă de Tine! Doamne, iartă‑mă pe mine!”, şi bate prin rugăciune la uşa lui Hristos. Şi Domnul îi deschide.
Acestea sunt trei metode diferite de „a‑ţi sparge capul” pentru a‑L primi în inimă pe Hristos.
Franța ortodoxă
De ce v‑aţi întors din Muntele Athos în Franţa?
Am vieţuit aproximativ un an în Mânăstirea Simonopetra, la stareţul Emilianos, iar apoi chiar el ne‑a trimis în patria noastră, pentru a întemeia aici un metoc al mânăstirii athonite.
Părintele Tihon Şevkunov povestea cum s‑a întâlnit în Franţa cu unii oameni care ar fi dorit să vadă Biserica Ortodoxă Franceză Locală. El le‑a spus că la acel moment nu‑şi vor îndeplini dorinţa, deoarece în Franţa aproape că nu există monahism ortodox. Însă Dumnezeu v‑a binecuvântat să participaţi la întemeierea unor mânăstiri ortodoxe franceze…
La noi, în mânăstirea de călugăriţe a Schimbării la Faţă a Domnului din Terrasson, pe care eu o conduc, vieţuiesc doar şase monahii!
Cum le îndrumaţi pe monahii?
În discuţiile particulare, cel mai des, le călăuzesc pe calea mântuirii personale. Trebuie să vă mărturisesc că unui bărbat îi este destul de dificil să călăuzească monahiile. Sufletul femeiesc este alcătuit cu totul altfel. Pentru un bărbat, oricât de deştept şi duhovnicesc ar fi, femeia întotdeauna rămâne o taină.
Se spune că singura cu care un monah comunică uşor şi vrea să comunice este Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.
Da. După un oarecare timp de la întoarcerea mea în Franţa, iarăşi mi s‑a făcut dor de Athos. Am călătorit pe la mai multe mânăstiri. Am călătorit mult şi în alte ţări, unde este mărturisită credinţa ortodoxă. Am fost în Ierusalim, am făcut pelerinaje pe Pământul Sfânt. În timpul acestor călătorii, am cunoscut părinţi duhovniceşti, care ne‑au împărtăşit experienţele lor. În ultimii ani a fost posibil să ajungem şi în Rusia, comunicăm mult cu cei de aici. Suntem recunoscători şi Bisericii Ruse din Afara Graniţelor: slujitorii ei au făcut multe pentru a ne aduce la Ortodoxie.
Cum au reuşit aceasta?
Prin intermediul cărţilor. Aici, mai degrabă, nu au fost întâlniri personale. Cuvântul ne zideşte, de asemenea.
În cartea stareţului Emilianos sunt nişte cuvinte paradoxale despre rugăciune, ca o luptă cu Dumnezeu: „Dacă nu îmi apare simţământul acestei lupte cu Dumnezeu înseamnă că eu încă nici nu am început rugăciunea.” Dar în comunicarea cu un stareţ este posibilă o asemenea luptă interioară?
Părintele duhovnicesc reprezintă prin el însuşi o oglindă a lui Hristos. El reacţionează diferit, în funcţie de ceea ce percep şi de ceea ce au nevoie fiii săi duhovniceşti în momentul respectiv. Le respectă libertatea şi le preţuieşte personalitatea. Fiecare om Îl descoperă pe Dumnezeu în felul său şi stareţul păzeşte această taină personală, unică, a relaţiei fiecăruia cu Hristos. În Evanghelie, Hristos spune că „împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă”. (Matei 11, 12)
Aceasta poate fi o luptă, ca a lui Iacov cu Îngerul (Facerea 32, 24), dar uneori poate să ne cuprindă şi indiferenţa. Parcă ne pomenim înaintea unui perete: Dumnezeu nu ne aude! Noi ne luptăm, dar această luptă este pentru a intra în împărăţia cerească: „Doamne Iisuse Hristoase, fii uşă, deschide‑mi‑Te mie, pentru a pătrunde în Dumnezeu!”
Sursa: www.pravoslavie.ru / Interviu realizat de Olga Orlova
Traducere din limba rusă de Angela Voicilă
http://www.lumeacredintei.com