Când omul ştie să tacă, fiinţa lui e vizitată tainic. Paul Claudel notează că Verbul (Cuvântul) este fiul adoptiv al tăcerii, fiindcă Sfântul Iosif a parcurs paginile Evangheliei fără să pronunţe un singur cuvânt. Pentru a auzi glasul Cuvântului trebuie să‑i asculţi tăcerea, să o înveţi, mai ales. Experienţa Părinţilor este categorică: dacă nu ştii să faci în viaţă loc reculegerii, tăcerii, este imposibil să ajungi la un nivel mai ridicat şi să poţi să te rogi în locurile publice. Acest nivel ne face conştienţi că o parte din fiinţa noastră este scufundată în imediat, se află mereu în griji şi disperată, şi că cealaltă parte a noastră observă acest lucru cu mirare şi compătimire. Omul agitat face pe îngeri să râdă în hohote, notează Shakespeare. Reculegerea deschide sufletul spre cele de Sus, dar şi spre celălalt om. Sfântul Serafim: viaţă contemplativă sau viaţă activă? E o întrebare oarecum artificială; nu aici este problema, adevărata problemă este cea a inimii, a dimensiunii ei, acest imens sipet de care vorbeşte Origen, în stare să‑L conţină pe Dumnezeu şi pe toţi oamenii. În acest sens spune Sfântul Serafim: „dobândeşte pacea ta lăuntrică şi o mulţime de oameni îşi vor afla mântuirea în preajma ta”.
Într‑un timp de inflaţie verbală care nu face decât să agraveze o rea singurătate, doar omul unei păci rugătoare poate să mai spună ceva celorlalţi, să arate cuvântul devenit chip, privirea devenită prezentă.
Unei vieţi lipsite de rugăciune îi lipseşte dimensiunea eternităţii!
Paul Evdokimov, Vârstele vieţii spirituale, Editura Christiana, Bucureşti 1993