Ruşinea şi frica de Dumnezeu potolesc tumultul minţii; lipsa acestei ruşini şi a acestei temeri tulbură echilibrul înţelegerii, făcând-o nestatornică şi instabilă.
Mintea se află pe o temelie solidă doar dacă ea respectă poruncile Domnului şi este gata să pătimească suferinţă şi durere. Dacă ea este înrobită de către lucrurile vieţii, ea este întunecată.
21. Dragoste egală faţă de toţi… nu-i invidiază pe cei evlavioşi şi vrednici, şi îi sprijină cu ajutor pe cei necinstiţi şi vicleni.
22. Atunci când auzi un cuvânt folositor, să nu-l judeci pe acela care învaţă, ca să nu te lepede pe tine harul şi să te lipseşti de o povaţă folositoare.
23. Nevoieşte-te să-l iubeşti pe orice om la fel şi vei alunga împreună toate patimile tale.
Acceptând limitările unui limbaj scolastic, putem spune că în Biserică Mântuitorul Hristos tămăduieşte bolile sufleteşti şi trupeşti ale oamenilor printr-o împreună-lucrare cu ei, prin remedii naturale şi supranaturale.În remediile naturale, Dumnezeu, Creatorul şi Mântuitorul nostru, intervine pe măsură ce omul îşi rânduieşte modul de viaţă potrivit cu natura lui psihosomatică, adică eliminând condiţiile nenaturale ce-i dereglează ritmul normal de viaţă şi îi pot favoriza bolile. De exemplu, înfrânarea de la mâncare este potrivită cu firea omului, pe când lăcomia (desfrânarea) este nenaturală.
Spaima multora faţă de textele patristice (Pateric, Filocalia etc.) este generată de adresanţii primari ai acestora: monahii. Sunt deci, am putea gândi, nişte cărţi care nouă, celor din lume, nu au nimic să ne mai spună.
Este aici o înţelegere greşită a monahismului. Nu există o separaţie ontologică între călugări şi mireni. Nu există o Evanghelie pe care Domnul a lăsat-o monahilor şi o alta pe care să o fi lăsat oamenilor de rând. Trupul lui Hristos, Biserica, nu cunoaşte astfel de împărţiri. Cunoaşte însă diferenţe.
Dacă-l alungă pe Dumnezeu, îngenunchează în faţa unui idol de lemn sau de aur, sau imaginar. Sunt idolatrii cu toţii, nu atei.
– Nu vrem să admitem că există şi taine, asta-i nenorocirea.
Dostoievski: Ce-i taina? Totul e taină, prietene, taina lui Dumnezeu e pretutindeni… Cât de bine e pe acest pământ, dragul meu… Şi că există şi taine, cu atât mai bine.
11. De vreme ce dragostea arată răbdare şi bunătate, cel care se împuţinează cu sufletul pentru cele întristătoare care i se întâmplă şi de aceea se face rău şi întrerupe dragostea pentru aceia care l-au întristat cum oare nu va decădea din scopul proniei dumnezeieşti?
12. Nu dispreţui porunca iubirii, pentru că prin aceasta vei deveni fiu al lui Dumnezeu. Iar încălcând-o, te vei afla fiu al gheenei.
Nimeni nu te învinuieşte de nimic, doar tu însăţi încetează să-i învinuieşti pe alţii şi linişteşte-te. Nu are nici un rost să-i învinuieşti pe alţii; dacă ai dreptate desăvârşită, atunci fii liniştit/ă.
Conştiinţa curată îşi este ei însăşi liniştire; de ce să căutăm la alţii dreptate sau vină? Fiecare din faptele personale fie se va proslăvi, fie se va ruşina.
Sf. Ambrozie de la Optina, Sfaturi pentru familia creștină, Editura Platytera, p. 159
Grupul Byzantion – Nu pricep, Curată. Formaţia de muzică psalticã BYZANTION s-a format în anul 1997 pe vremea când membrii fondatori erau elevi ai Seminarului Teologic Ortodox Liceeal „Sf. Vasile cel Mare„ din Iaşi. Numele iniţial al formaţiei era „BASILEUS” întrucât aceasta era denumirea corului şcolii.
Dupã absolvirea cursurilor liceeale, grupul de tineri teologi pasionaţi de aceastã muzicã înãlţãtoare, a primit numele de Byzantion, aceastã denumire fiind datã de cãtre P.F. Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei.
Pentru a se dispensa de a practica religia, mulţi se scuză în felul următor: „Dar ce să facem dacă nu avem credinţă? Bucuroşi am vrea să credem. Sunt clipe, sunt întâmplări în viaţa noastră când necredinţa o simţim ca o durere negrăită arzându-ne inima, dar n-avem ce face.
Când copiii se roagă cu ochi strălucitori, când stăm în faţa mormântului deschis în care zace unul din cei scumpi ai noştri, când vedem cu câtă bucurie lumea se duce duminica la biserică, atunci suspinăm şi zicem: ce bine-i de aceştia! Cum am vrea să credem şi noi!… Numai că Dumnezeu nu ne-a dat această fericire”.
În suflet stă toată superioritatea fiinţei umane faţă de restul vieţuitoarelor, în el se află tot ceea ce face din om stăpânul universului. În suflet stau raţiunea sau mintea, priceperea şi judecata, cu ajutorul cărora omul pătrunde tainele naturii şi o cucereşte spre folosul său.
Prin darul vorbirii, oamenii se înteleg şi se apropie unii de alţii, iar prin darul creării valorilor de artă şi prin celelalte daruri spirituale, omul se ridică deasupra tuturor celorlalte făpturi de pe pământ.
1. Desăvârşita dragoste este născută din nepătimire, nepătimirea este născută de nădejdea în Dumnezeu; pe nădejde o naşte răbdarea şi mărinimia. Pe acestea le naşte înfrânarea; înfrânarea este născută de frica dumnezeiască. Pe aceasta o naşte credinţa în Dumnezeu.
2. Cel care-L iubeşte pe Dumnezeu îl iubeşte, fără doar şi poate, şi pe aproapele său. Un astfel de om se scârbeşte de lăcomie; îşi economiseşte banii săi potrivit voii lui Dumnezeu şi îi împarte acelora care au nevoie.
“Episcopul Teofan Zăvorâtul (+1894) a fost un Sfânt Părinte al Ortodoxiei secolului al XIX-lea.
Pe lângă faptul că a fost un scriitor de seamă al literaturii ascetice, a fost şi un profet în toată puterea cuvântului. Nu a fost numai un ierarh şi un dascăl de prim rang, recunoscut astfel atât în vremea sa, cât şi în vremurile noastre, ci şi un om foarte smerit, accesibil celor simpli. Pentru a face înţelese unele adevăruri adânci şi de taină creştinilor din timpul său, a căror mântuire o dorea sincer, s-a folosit de un limbaj simplu. Calea către mântuire, aşa cum bine ştia, înseamnă dobândirea duhului Părinţilor, care presupune o inimă smerită, un fel de a fi smerit şi neprefăcut.
Să zugrăveşti sufletul omului în cuvinte este o încercare unică. Sufletul omului este cea mai discutată componentă a fiinţei umane din istoria umanităţii. A scrie un roman despre suflet este o cufundare în abisul ontologic al fiinţei.
În Fraţii Karmazov Feodor Mihailovici Dostoievski a încercat acest lucru. Forarea în adâncurile fiinţei umane este un act de curaj unic. Numai un om curajos se poate privi obiectiv. Analizarea sufletului este greu de cuantificat, este o cufundare în eres metafizic. Pentru a putea vorbi de sufletele altor oameni trebuie să te scufunzi în interiorul tău.
Cum să se mântuiască un om lipsit de smerenie, de blândeţe, de supunere si de ascultare faţă de Dumnezeu ? Cum să se mântuiască necredinciosul şi păcătosul „dacă dreptul abia se mântuieşte” (I Petru 4, 18) ?
Apa nu se adună pe crestele munţilor ci în locuri joase, adânci. Nici binecuvântarea lui Dumnezeu nu se sălăşluieşte în cei mândri, care se umflă pe sine în faţa Lui, ci în cei smeriţi si blânzi, care si-au adâncit inima prin smerenie şi blândeţe, prin închinare înaintea măreţiei lui Dumnezeu şi ascultare de voia Sa.
Poate vorbi cineva despre rai, cum va fi el?
Despre rai nu poate vorbi decât cel care prin Duhul Sfânt a cunoscut pe Domnul şi iubirea Lui pentru noi.
Domnul e atât de drag şi vrednic de iubit, încât din pricina iubirii Lui sufletul nu-şi mai poate aduce aminte de altcineva. Harul Duhului Sfânt e atât de dulce şi schimbă până într-atât tot omul, că el uită chiar şi de propriii lui părinţi.
Ispitele sunt îngăduite ca să ni se descopere patimile ascunse, ca să ne luptăm cu ele şi să ne tămăduim sufletele. Sunt şi ele un semn al milei dumnezeieşti. Pentru aceasta, lasă-te cu încredere în mâinile lui Dumnezeu şi cere ajutorul Lui, ca să te întărească în nevoinţa ta.
Nădejdea în Dumnezeu nu poate sfârşi niciodată în deznădejde. Ispitele aduc smerita cugetare. Dumnezeu ştie cât poate răbda fiecare dintre noi şi îngăduie ispitele după puterea noastră. Însă trebuie ca şi noi să fim cu luare-aminte, ca să nu intrăm singuri în ispită.
Calea mântuirii este calea pe care a mers Dumnezeu Însuşi ca Om adevărat ca să ne dea nouă îndrăzneală. Ceea ce era odinioară corabia lui Noe, astăzi este Biserica lui Hristos Cel cu Crucea.
Ea umblă pe valurile acestei lumi şi cheamă pe cei prigoniţi. Arca lui Noe avea uşile încuiate pe dinafară, Biserica, însă, le are deschise. Diavolul umblă pe valurile acestei lumi, are peste 800 de corăbii sau hristoşi mincinoşi, ca să atragă lumea.