Troparul Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, glasul al 4-lea:
Proorocule şi Înaintemergătorule al venirii lui Hristos, după vrednicie a te lăuda pe tine nu ne pricepem noi, cei ce cu dragoste te cinstim; că nerodirea celeia ce te-a născut şi amuţirea părintelui tău s-a dezlegat, întru slăvită şi cinstită naşterea ta şi Întruparea Fiului lui Dumnezeu lumii se propovăduieşte.
Proprie omului înţelept (priceput) îi este slobozenia faţă de orice simţire iraţională şi de orice dispoziţie şi mişcare pătimaşă. Din acestea se iveşte controlul şi stăpânirea asupra înţelesurilor şi apoi urmează folosirea dreaptă şi fără de greşeală a lucrurilor.
De asemenea, purtarea blândă şi delicată faţă de apropiaţii săi, cugetul smerit, compătimirea, milostivirea, facerea de bine faţă de toţi, statornicia voinţei în hotărârile pe care le ia, în opoziţie cu nestatornicia de dinainte, sunt însuşirile omului înţelept.
Tinerii sunt aceiași în America și în România. Diferențele dintre generațiile de tineri sunt diferențe de cultură. Unii au trăit într-o cultură și alții în alt mod de cultură. Sunt împotriva celor care spun: „Ce bine era odată și acum uite cum este!”
În general, tinerii sunt aceiași, sunt buni. Adulţii sunt răi, noi suntem răi. Nu tinerii au inventat, în răstimpul de până la douăzeci de ani, drogurile. Noi le-am inventat. Nu copiii sunt răi, nu tinerii sunt răi. Nu săracul student care conduce mașina este cel care a pavoazat orașele cu femei goale și cu toată literatura pornografică.
Lumea se influențează repede și spre bine, și spre rău.
Spre rău se influențează mai ușor, pentru că acolo ajută și diavolul.
Spune, de pildă, unuia să lase fumatul că îl vatămă. De îndată ce se va hotărâ să-l lase, diavolul va merge și-i va spune: ,,Țigara cealaltă are mai puțină otravă, cealaltă are filtru și curăță… Fumează de acelea, că nu te vor vătăma”.
Omul neurmând poruncii de a stăpâni asupra naturii, a renunţat la libertate.
A renunţat la libertate însă prin libertatea însăşi, într-un fel în care lasă omului oricând posibilitatea să revină asupra acestei renunţări măcar în parte, sau să dorească să revină asupra ei.
Fie ca a fost vorba de tinutul Gadarenilor ori al Gherghesenilor, de unul ori doi demonizati, textul evanghelic al zilei apare în trei variante(la Matei 8, 28-34; Marcu 5, 1-19; Luca 8, 26-39) evoca, socotesc, cinci idei fundamentale.
Prima: Sufletul unui om face mai mult decât o turma de porci, fie ea de doua mii de capete. De nespus mai mare de valoare este mântuirea unui om decât orice valoare materiala, oricât de însemnata.
Cel ce a înviat din morţi ne-a dat nouă prin Învierea atotiertatoare şi răscumpărarea Sa mare îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu.
Şi noi trebuie să avem întotdeauna îndrăzneală şi să nu ne fie frică; să nu disperăm; să nu fim laşi, să nu ne sfiim, să nu ne ruşinăm în faţa altora, ci să privim la toţi cu veselie şi optimism. Slavă Ţie, Doamne, putere atotcurățitoare, atotrăscumpărătoare, atotbiruitoare, atotcuprinzătoare, atotproteguitoare, atotînvățătoare!
Bolile provin din cauze naturale (v. Tobie 2, 9-10), din lucrarea dracilor (v. Luca13,16; I Corinteni 5, 5), din lucrarea sfinților îngeri (v. Fapte 12, 21-23) și din lucrarea lui Dumnezeu Însuși (v. Psalmul 38, 15).
Adeseori, diferitele motive și cauze se întrepătrund de așa manieră, că este greu să deosebim principalul de secundar. De pildă, boala dreptului Iov a fost condiționată de vicleniile satanei, pa care Dumnezeu, în ultimă instanță, le-a întors în bine. Cel Preaînalt l-a rușinat pe satana, iar sfântului i-a dăruit cununa munceniciei.
M-am întâlnit cu un fost coleg de şcoală pe care nu-l văzusem de multă vreme. Sărmanul… era deznădăjduit! Nu demult se căsătorise. Luase o fată tânără, frumoasă, cinstită, bună, pe care o adora. Dar… vai! Peste cuibul lor paşnic şi fericit s-a abătut nenorocirea.
A dat o boală nemiloasă peste biata femeie şi în câteva săptămâni boala a băgat-o în pământ. Colegul era zdrobit rău sufleteşte. Nu-şi mai afla mângâiere. „De ce mi-a fost dat să îndur o astfel de soartă?”, zicea el. „De ce nenorocirea s-a abătut tocmai peste mine, care trăiam aşa de fericit? De ce destinul e uneori aşa de crud şi nemilos?”.
Poate fi bună sau rea. Toleranţa este bună cînd îngăduim şi iertăm slăbiciunile aproapelui, făcute din neputinţă fizică sau morală. „Milă voiesc, iar nu jertfă” (Matei 9, 13).
Toleranţa este eres şi aduce osândă când ea duce la păcat. De un astfel de păcat se fac vinovaţi părinţii care-şi lasă copiii la desfrâu, spre pierzarea lor.
Suflete al meu, tu ai fost zidit spre a fi biserică pentru Dumnezeu, dar te-ai transformat într-o speluncă sordidă, unde vin tâlharii şi se tolănesc.
De ce nu I-ai dat tu naştere Fiului Înţelepciunii, care ţi-ar fi dat lumină şi un nume bun, în loc de a-mi zămisli fii ai răului, care mi-au cuprins mintea şi ţi-au răsplătit cu întuneric şi iraţionalitate…
Hristos este împărtăşit azi nu numai din motive duhovniceşti sau strict ascetice, ci chiar pentru că familia, rudele sau prietenii impun aceasta, pentru unii care nu din simţire şi conştiinţă evlavioasă se împărtăşesc.
Pentru aceşti oameni, Hristos este măsura propriei conştiinţe. În cazul conştiinţei adormite, omul se întâlneşte cu Hristos, dar nu-L vede, nu-L simte, Hristos se prezintă în faţa şi inima omului în absenţă.
Sfântul Ioan Maximovici (1896 -1966) este considerat de către creștinii ortodocși de pretutindeni, ca fiind cel mai mare sfânt al secolului XX. Manifestând diferite forme de sfințenie, el a fost in același timp un mare teolog inspirat de Dumnezeu si “nebun intru Hristos”, un zelos ierarh misionar si un aparator al săracilor, un ascet desavarsit si un parinte iubitor pentru orfani. Asemeni lui Moise, el si-a scos turma din robie, conducand-o din China in lumea libera.
Hățișul acestei lumi, al acestor vremuri încâlcește pe cât îi este posibil capacitatea omul de a înțelege viața, de a înțelege de ce există, cine l-a creat, pentru cine l-a creat, de ce există omul pe pământ, de unde vine, unde merge și ceea ce trebuie să facă. Legat la ochi de propriile-i patimi omul vremurilor noastre nu mai poate distinge adevărul și realitatea și se amăgește în virtual.
Există o vorbă haioasă prin popor care spune așa: „când se luptă pentru o cauză, se începe cu o pauză!”
Părinţii noştri cei cercaţi ne învaţă că uneori trebuie să zicem toate cuvintele rugăciunii, iar alteori, mai cu seamă la început, din pricina neputinţei minţii de a ţine mai multe cuvinte, să spunem Doamne Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă. Nu trebuie însă să schimbăm des cuvintele rugăciunii şi să spunem când una, când alta, deoarece nu se întemeiază o bună obişnuinţă. Rostim rugăciunea uneori cu gura, „cu glas”, cu voce înceată, în şoaptă, pentru ca să fie ţinută mintea pe loc mai uşor din împrăştierea şi confuzia mediului înconjurător, iar alteori mental, aşadar, doar în mintea noastră. Ambele moduri de rugăciune sunt necesare şi folositoare.
Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, Editura Doxologia, p. 94
Este minunat de frumoasă pilda Evangheliei cu oaia cea pierdută. Un păstor are în seama sa o sută de oi. Într-o zi pierde una. Ce face el? Lasă pe cele nouăzeci şi nouă şi merge s-o caute pe cea pierdută. Aleargă zi şi noapte, cercetează toate locurile şi n-are odihnă până n-o află.
Iar după ce a aflat-o, o pune pe umeri, o duce acasă şi, chemând prietenii şi vecinii, le zice: „Bucuraţi-vă împreună cu mine! Am aflat oaia cea pierdută”.
Ar trebui să hărăzim lucrurilor duhovnicești, rugăciunii, întreaga noastră viață – iar noi o risipim în fapte nedemne, în tălăzuiri, în vorbiri rușinoase, în convorbiri și plăceri ticaloase, în vinovate arătări mândre, fără folos și spre pierzania noastră.
Și după toate, ne mai și întrebăm ce rău este întru acestea – fără să înțelegem că nimic nu trebuie mai bine studiat ca vremea. De vei cheltui bani, e cu putință să-i întorci; vremea risipită se răscumpără cu anevoie și cu trudă. Puțină ni s-a dat pentru această viață – iar de nu o vom folosi cum trebuie, ce vom zice când vom trece în cealaltă viață?