Pentru a se dispensa de a practica religia, mulţi se scuză în felul următor: „Dar ce să facem dacă nu avem credinţă? Bucuroşi am vrea să credem. Sunt clipe, sunt întâmplări în viaţa noastră când necredinţa o simţim ca o durere negrăită arzându-ne inima, dar n-avem ce face.
Când copiii se roagă cu ochi strălucitori, când stăm în faţa mormântului deschis în care zace unul din cei scumpi ai noştri, când vedem cu câtă bucurie lumea se duce duminica la biserică, atunci suspinăm şi zicem: ce bine-i de aceştia! Cum am vrea să credem şi noi!… Numai că Dumnezeu nu ne-a dat această fericire”.
Oare este îndreptăţită această scuză şi această tânguire? Nicidecum! Desigur, credinţa este un dar al lui Dumnezeu. Dar ea este totodată şi opera omului. Şi în ceea ce atârnă de Dumnezeu, El are de grijă să o sădească în fiecare inimă. Ca să încolţească însă credinţa, să crească şi să aducă rod, aceasta este datoria omului.
Sunt multe mijloace prin care credinţa se poate cultiva. Între acestea, cel dintâi este dorinţa: pentru a putea crede, trebuie să dorim credinţa. Dar se pune întrebarea: oare poţi dori un lucru pe care nu-l cunoşti? Când nu cunoşti adevărul religios, este posibil să-l doreşti? Da, este posibil!
Afirmăm cu toată certitudinea că nici un creştin nu este cu desăvârşire ignorant în chestiunile credinţei. Educaţia primită în casa părintească, instrucţia din şcoală i-au servit oricui măcar elementele adevărului religios. Fiecare creştin are deci suficiente temelii în inima sa pe care să poată înălţa edificiul credinţei şi zice undeva Bossuet: „Când iubeşti ceea ce ai început să cunoşti puţin, dragostea face să cunoşti mai desăvârşit”.
Deci, oamenii trebuie să aibă interes, dragoste pentru chestiunile religioase.
Dar oare merită ele să fie dorite? Da, fără îndoială! De credinţă depind veşnicia noastră, demnitatea noastră, securitatea noastră în mijlocul societăţii.
Veşnicia. Dumnezeu există. Noi avem un suflet. Mâine vom muri. Or mâine vom închide ochii, cum vom putea accepta că vom rămânea aruncaţi pentru totdeauna între cei patru pereţi ai mormântului? Cum să credem că ne prăbuşim în neant? Vai nouă de vom suprima gândul în nemurire!
Dacă Dumnezeu a fost uitat, dacă sufletul nostru a fost neglijat, dacă religia n-a însemnat nimic în viaţa noastră, dacă credinţa a fost socotită ca o cantitate neglijabilă… ce cumplită trezire va fi, ce surpriză, ce îngrozitoare dezamăgire!
De credinţă atârnă demnitatea noastră. „Natura omenească îl cunoaşte pe Dumnezeu”, zice Bossuet, „şi iată, numai prin acest fapt animalele rămân mai prejos până la infinit”. Adânci cuvinte! Fără credinţă, noi nu numai că nu suntem creştini, dar nu suntem nici oameni.
A trece ca o turmă, cu ochii fixaţi în pământ, şi a tăgădui restul, asta înseamnă oare fericire? Nu, asta înseamnă a înceta de a fi om. Dacă nu avem credinţă, noi înjosim demnitatea noastră de fiinţe duhovnicești.
În rândul al treilea, fără credinţă noi compromitem securitatea noastră în mijlocul societăţii. Zic unii: „La ce bun să ne preocupăm de chestiunile religioase? Sunt alte lucruri care interesează”.
Să avem iertare! Nimic nu-i mai important pe lume ca adevărurile religioase. Căci totul se reazemă pe ele: cinstea, moralitatea, onoarea familiilor, respectul proprietăţii, justiţia, ordinea între clasele sociale, pacea.
Bine a zis cândva Schiller: „Când la un popor se clatină credinţa religioasă, nu se clatină numai ea. Ci, odată cu credinţa se zguduie toţi stâlpii de susţinere ai societăţii”. Deci nimeni n-are voie să zică: „asta nu mă priveşte. Eu mă abţin. Eu nu sunt nici contra religiei, nici pentru ea”.
A se abţinea înseamnă a unelti. A fi neutru echivalează cu o trădare. Fiind, aşadar, credinţa atât de importantă, atât de necesară vieţii omeneşti, ea merită să fie dorită. Prin urmare, cine n-are credinţă să folosească acest mijloc care e cel dintâi: s-o dorească!
Pr. Prof. Dr. Ştefan Slevoacă
[Bucovina, an III, 1943, nr. 645,1 august, p. 4]
