În suflet stă toată superioritatea fiinţei umane faţă de restul vieţuitoarelor, în el se află tot ceea ce face din om stăpânul universului. În suflet stau raţiunea sau mintea, priceperea şi judecata, cu ajutorul cărora omul pătrunde tainele naturii şi o cucereşte spre folosul său.
Prin darul vorbirii, oamenii se înteleg şi se apropie unii de alţii, iar prin darul creării valorilor de artă şi prin celelalte daruri spirituale, omul se ridică deasupra tuturor celorlalte făpturi de pe pământ.
Obârşia sufletului este Dumnezeu, iar locaşul lui este omul. Măreţia, valoarea şi nobleţea sufletului stau deci în originea sa dumnezeiască. Pentru mântuirea acestui suflet a trimis Dumnezeu pe Însuşi Fiul Său în lume. Pentru sufletul omului a pătimit Mântuitorul pe Golgota şi Şi-a vărsat scump Sângele Său pe cruce. Pentru el a întemeiat Domnul Biserica Sa pe pământ. Pentru el au fost făcute toate frumuseţile lumii acesteia. Pentru el există Împărătia Cerurilor şi toate bunătătile vieţii veşnice, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit ”şi la inima omului nu s-au suit” (I Corinteni 2, 9).
Nu există deci pe pământ vreun lucru mai valoros decât sufletul. Dacă am pune într-o balanţă, de o parte, lumea întreagă cu toate bogăţiile, frumuseţile şi plăcerile ei, iar de cealaltă parte un singur suflet omenesc, balanţa va înclina spre partea acestuia din urmă. Mântuitorul Însuşi ne spune foarte clar: ”Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?”
Arhimandrit Sofian Boghiu, Smerenia şi dragostea, însuşirile trăirii ortodoxe,Editura Fundaţia Tradiţia Românească, Bucureşti, 2002, p. 17-18