Omul este o taină. Purtăm înlăuntrul nostru o moştenire de veacuri, tot binele pe care l-au trăit proorocii, sfinţii, mucenicii, apostolii şi, mai cu seamă, Domnul nostru Iisus Hristos; dar, de asemenea, purtăm şi răul care există în lume de la Adam şi până astăzi. Toate sunt înlăuntrul nostru, şi instinctele, şi totul, şi se cer hrănite. Dacă nu le hrănim, cândva se vor răzbuna, fără numai dacă le îndreptăm altundeva, mai sus, la Dumnezeu.
„În vremea aceea, intrând în corabie, Iisus a trecut marea şi a venit în cetatea Sa. Şi, iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale! Dar unii dintre cărturari ziceau în sinea lor: Acesta huleşte. Şi Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne?, a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Ridică-te şi umblă? Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Ridică-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta. Şi ridicându-se, s-a dus la casa lui. Iar mulţimile, văzând acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Care dă oamenilor asemenea putere.” (Matei 9, 1-8)
Pe Adam Îngerii l-au învăţat să cânte. Toată creatura cântă. Cântă soarele şi luna, cântă stelele şi lumina. Întreg spaţiul răsună de o armonie sfântă, pe care urechea noastră nu o poate cuprinde. De o miraculoasă simfonie este plin tot universul. Pentru că în univers nu domneşte haosul, ci ordinea şi disciplina.
Ca să te iubești cu adevărat, trebuie să te lepezi mai întâi de tine, căci iubirea deplină a celuilalt își asumă riscul urii ca răspuns. Suferința în boală și prigoană adâncește paradoxal credința și iubirea, le cerne, le lămurește în focul ei, pentru a le arăta mai apoi fără să vrea luminoase tuturor. Despre compasiunea și rolul terapeutic al duhovnicului, despre statornicirea credinței și urmarea voii Domnului ne vorbeşte în interviul de mai jos ieromonahul Nicholas Saharov, de la Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” din Essex, Anglia.
Dumnezeu fiind izvorul înţelepciunii, teologul se hrăneşte direct din acest izvor. În timp ce filosoful este iubitor de înţelepciune, teologul este iubitor de Dumnezeu. Filosoful se hrăneşte din umbra realităţii, întocmai teoriei lui Platon despre alegoria peşterii şi teologul se hrăneşte din realitate. Filosoful vrea să extrapoleze cât mai mult în înţelepciune, dar, paradoxal, este privat de certitudinea existenţei acestui izvor de înţelepciune.
A cincea luptă o avem împotriva întristării, care întunecă sufletul ca să nu poată avea nici o vedere duhovnicească şi-l opreşte de la toată lucrarea cea bună. Când duhul acesta viclean tabără asupra sufletului şi-l întunecă în întregime, nu-i mai îngăduie să-şi facă rugăciunile cu osârdie, nici să stăruie cu folos pe lângă sfintele citiri şi nu rabdă pe om să fie blând şi smerit faţă de fraţi. Îi pricinuieşte scârbă faţă de toate lucrurile şi faţă de însăşi făgăduinţa vieţii. Scurt vorbind, întristarea tulbură toate sfaturile mântuitoare ale sufletului şi usucă toată puterea şi stăruinţa lui, făcându-l ca pe un ieşit din minte şi legându-l de gândul deznădejdii.
Aşa vrea Iubitorul de oameni Dumnezeu, ca făpturile lui să ceară, şi El să le dea toate câte sunt pentru mântuirea lor. Şi mai ales se apleacă în întregime spre cel care nu se luptă doar pentru sufletul lui, ci se interesează şi pentru sufletul semenului său.
„Auzul” lui Dumnezeu e atât de atent, încât se face, așa zicând, auzit și înspăimântă sufletul.
Când vorbim despre teologie ne referim la cuvântul despre Dumnezeu şi despre ce voieşte Dumnezeu să facem în viaţă. Teolog este cel care Îl cunoaşte pe Dumnezeu şi apoi transmite mai departe această experienţă, spre a-i învăţa şi a-i îndruma pe ceilalţi creştini. Am putea spune, folosind o pildă din viaţa noastră biologică, că teolog este acela care inspiră viaţa Bisericii, viaţa Revelaţiei, adică însuşi Paradisul, iar acest oxigen intră în fiinţa sa şi îl face viu, iar apoi expiră această viaţă în mediul în care trăieşte. Astfel, eshatonul se uneşte organic cu organismul viu care îl trăieşte, cu realitatea prezentă.
O femeie, cândva, i-a spus:
– Părinte, mă mânii foarte repede.
„Doamne, dă‑mi mie să întâmpin cu linişte sufletească tot ceea ce îmi va aduce ziua care vine. Dă‑mi mie să mă încredinţez cu totul voii Tale sfinte…” Rugăciunea ultimilor stareţi optineni este introdusă astăzi în multe cărţi de rugăciuni. A fost alcătuită în vremuri când nimeni din obştea monahală a Optinei nu ştia la începutul zilei ce se va întâmpla cu mânăstirea până la asfinţitul soarelui. În 1923, Pustia Optina a fost lovită din nou: „cooperativa agricolă” sub a cărei formă a existat o vreme mânăstirea a fost desfiinţată, iar în locul acesteia s‑a înfiinţat un muzeu. Bisericile, trapeza, schitul, 70 de hectare de pădure ce aparţineau mânăstirii şi chiar cimitirul au intrat sub administrarea muzeului. Au fost lăsaţi zece‑cincisprezece monahi, în calitate de paznici şi muncitori, iar celorlalţi li s‑a poruncit să părăsească mânăstirea. Datorită rugăciunilor ţăranilor, monahilor li s‑a permis să mai slujească în biserica Icoanei Maicii Domnului Kazanskaia. Părintelui Nikon Beliaev i s‑a îngăduit să rămână preot slujitor. Ca un căpitan al unei corăbii ce naufragiază, Părintele Nikon nu a părăsit mânăstirea până în ultima clipă.
Să fim râvnitori. Râvnitor este acela care Îl iubeşte din tot sufletul pe Hristos şi în numele Lui slujeşte omului. Iubirea către Dumnezeu şi către om – acestea sunt pereche, nu se despart. Patimă, dor, lacrimi, cu străpungere, nu cu un anume ţel. Toate din inimă!
Cuviosul Isaac Sirul se numără printre marii părinţi duhovniceşti ai Răsăritului creştin. El rămâne însă un autor apofatic, care se vrea descoperit nu atât în detaliile unei biografii temeinice, precise, cât mai ales în pliurile adânci ale scrierilor sale inspirate de sus şi pline de viaţă: „Nu ştiu – scria Isaac – cum m-am învrednicit de un asemenea har: de a povesti iubirea lui Dumnezeu”.
Soarta sufletelor repausate este legată lăuntric cu viaţa şi lucrarea celor ce vieţuiesc pe pământ. Faptele noastre, lucrările noastre, unesc prezentul cu trecutul şi cu viitorul: cu trecutul ca rezultat a ceea ce a fost, cu viitorul ca temei a ceea ce va fi pe baza a ceea ce am făcut. Faptele slujesc ca legătură între lumea văzută şi lumea nevăzută, între cei vii și cei adormiţi. Activitate a noastră oglindeşte prezentul, trecutul şi viitorul: slavă şi veşnică pomenire celor ce au lucrat binele, celor ce au semănat sămânţă bună în creşterea duhovnicească a omenirii. Repausaţii au semănat şi noi ne bucurăm de roadele muncii lor duhovniceşti. Lucrarea noastră cea de acum are drept temelie lucrarea părinţilor noştri, care prin duhul lucrării lor vieţuiesc încă printre noi.
Ştiţi, oare, cine sunt cei mai mari neştiutori?
Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa… Nu vă lăsaţi furaţi de învăţăturile străine cele de multe feluri… (Evrei 13, 7-9)
Să ştiţi că Evangheliile sunt cărţi ocazionale. Nu sunt cărţi scrise ca să rămână posterităţii. Sunt un fel de scrisori, un fel de revărsări de suflet pentru anumite trebuinţe ale oamenilor care doreau să ştie ceva despre Domnul Hristos şi atunci, Sfinţii Evanghelişti au scris cărţile ca nişte cărţi ocazionale. Singura carte a Noului Testament care e scrisă ca un fel de studiu e Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel.