Vorbirea în limbi străine a Apostolilor, ca dar al Cincizecimii, confirmă lucrarea Duhului Sfânt în viaţa Bisericii de pretutindeni şi dintotdeauna, făcând posibilă propovăduirea Evangheliei până la marginile pământului. Harisma vorbirii în limbi nu a fost un scop în sine al manifestării Sfântului Duh, ci a reprezentat împlinirea unei nevoi misionare specifice în istoria şi gândirea Bisericii primare.
Sursa: radiotrinitas.ro
Liturghia este un cuvânt grecesc care înseamnă serviciu public sau, altfel spus, slujbă obştească. E bine să vă amintesc că rugăciunea, potrivit împrejurării în care se face, este de două feluri: individuală (sau particulară) şi publică (sau obşteasca). Mântuitorul Hristos le-a practicat şi recomandat pe amândouă; şi, chiar dacă uneori a pus un accent deosebit pe cea particulară, a făcut-o spre a critica obiceiul fariseilor care, în făţărnicia lor, îşi făceau rugăciunile în văzul tuturor, de ochii lumii, prin pieţe publice şi locuri aglomerate, spre a-şi ascunde vidul lăuntric, adică faptul că acasă nu se rugau deloc.
Când vom avea mintea deșteaptă, după cum spune la pavecerniță: minte deșteaptă, cuget curat, inimă trează – să o ia repede înaintea mintea deșteaptă, mintea trează, să nu se lenevească, să alerge către Dumnezeu, să aibă multă dragoste, să aibă multă adorare față de Dumnezeu. Căci Hristos vrea să Îl iubim foarte mult, să Îl adorăm cu toată ființa noastră, mintea să nu ne fie nici la copii, nici la familie, nici la alte felurite lucruri care ne supără etc. Dorește adică să ne îngrijim doar de Dumnezeu, de cum să Îl adorăm, de cum să Îi facem daruri, de cum să Îi împlinim poruncile, de cum să fim sinceri, să nu fim căldicei, să avem putința să Îl iubim pe Dumnezeu.
Cine s-a pregătit să primească Sfânta Împărtășanie să se apropie cu luare-aminte. Vă voi zice doar ce spune Sfânta Biserică, prin Legea Să, adică prin pravilele canonice ale Sfinților Părinți despre cei ce sânt opriți o vreme de la Sfânta Împărtășanie.
Trebuie să înţelegem că nimeni nu ne spune atât adevărul, cât cei care ne osândesc. Domnul Atotştiutorul cunoaşte că, deși toţi oamenii îmi laudă şi îmi fericesc faptele, în realitate sunt vrednice de osândă şi de dispreţ. Dacă-mi spun: „Acest rău l-ai făcut!”, eu voi spune „dar oare n-am făcut nici un bine?”. Pentru că nimeni nu spune minciuni atât de umflate, ca cei care mă laudă şi mă fericesc. Şi nimeni nu grăieşte adevărul, ca cei care mă osândesc şi mă umilesc, aşa cum am spus.
M-am gândit să las totul baltă şi să plec fără binecuvântare în pustie. Îmi doream să plec, nu atât pentru a mă desăvârşi acolo, cât pentru a mă îndepărta de răutatea oamenilor.
Odată, Stareţul a avut de înfruntat un caz asemănător. Cineva se „mărturisea” şi se împărtăşea la fiecare cincisprezece zile după trei zile de post, dar nu vorbea cu nişte persoane de mai mulţi ani. De îndată ce Stareţul a aflat despre aceasta de la un al treilea, l-a chemat pe acela şi l-a sfătuit să se împace cu fraţii cu care era învrăjbit, dar nu a fost cu putinţă să-l înduplece.
În Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi se rostesc cuvinte grele la adresa celor ce nu au milă şi dragoste faţă de cei mai neputincioşi decât ei. Fiul Omului spune celor de-a stânga Sa, care „vor merge la osândă veşnică”: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25, 41). Pare că avem aici un Dumnezeu aspru, necruţător în judecată, incompatibil cu Dumnezeul Care „este iubire” (I Ioan 4, 8). În fapt, citind cu atenţie textul Evangheliei, sesizăm că tocmai pentru că ne iubeşte, Dumnezeu ne respectă libertatea şi alegerile noastre.
Ideea de viaţă viitoare este strâns legată de ideea de veşnicie şi de nemurirea sufletului. Veşnicia este un timp ce nu are nici început nici sfârşit şi care, prin urmare, nu are nici trecut nici viitor, ci numai prezentul, care este constant şi nemutabil.
Sinoadele Ecumenice sunt sinoade episcopale extraordinare care iau decizii în primul rând în privința formulărilor dogmatice, în special atunci când Biserica se confruntă cu erezii. În al doilea rând, ele se pot ocupa cu stabilirea unor norme canonice care reglementează modul de administrare al Bisericii.
Sursa: radiotrinitas.ro
Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. (Matei 10, 37)
Este adevărat că lumea ne consideră pe noi, preoții, ca unii care avem unele privilegii și din acest punct de vedere nu greșesc. Pentru că privilegiul cel mare al Tainei Preoției este luarea Crucii în tăcere, chiar dacă lumea crede că stilul de viață și slujirea unui conștiincios preot sunt sinonime cu luxul, cu bunăstarea, cu liniștea și relaxarea. Vezi, ignoranța și acuzarea preoților merg împreună totdeauna.
Taina vindecării omului: luăm aminte la noi, ne comparăm cu Domnul și cu Poruncile ca să ne cunoaștem, să ne conștientizăm și să ne acceptăm neputința, singurul loc în care Îl putem chema pe Domnul ca să ne vindece.
Pentru a ne cerceta, trebuie să ne îndreptăm atenţia spre trei aspecte ale vieţii noastre: (1) spre fapte – acţiuni unice, săvârşite într-un anumit moment, într-un anumit loc şi în anumite circumstanţe; (2) spre dispoziţiile inimii şi inclinaţiile caracteristice, ascunse în fapte; (3) la duhul general al vieţii.