„În vremea aceea, intrând în corabie, Iisus a trecut marea şi a venit în cetatea Sa. Şi, iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale! Dar unii dintre cărturari ziceau în sinea lor: Acesta huleşte. Şi Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne?, a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Ridică-te şi umblă? Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Ridică-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta. Şi ridicându-se, s-a dus la casa lui. Iar mulţimile, văzând acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Care dă oamenilor asemenea putere.” (Matei 9, 1-8)
Textul asupra căruia vom zăbovi se găsește în Evanghelia după Sfântul Apostol Matei (cap. 9, 1-8). În el se istorisesc împrejurările și modalitatea prin care Mântuitorul Hristos a săvârșit o minune. Evenimentul a avut loc în Capernaum, oraș situat pe țărmul nord-vestic al lacului Ghenizaret, la acea vreme capitala Galileii.
Vindecarea ca regăsire a normalității
După botezul în Iordan primit de la Ioan în sudul țării, la Betabara, localitate situată pe malul drept al Iordanului, și după întreita ispitire, Iisus s-a întors în Nazaret. Concitadinii lui L-au repudiat în mod brutal atunci când, fiind în sinagogă și interpretând un text din profeția lui Isaia, le-a spus celor de față că acea referință profetică s-a împlinit chiar în acel moment și că Cel profețit era El Însuși. Părăsind pentru totdeauna Nazaretul, Domnul Hristos s-a stabilit în Capernaum, făcând din acest oraș centrul activității Sale în Galileea. Cu excepția unor grupuri de farisei și cărturari fanatici, acest oraș I-a oferit Mântuitorului ospitalitate. De aceea, în Evanghelii, Capernaumul este numit „orașul Său”. Aici Mântuitorul a învățat poporul, de aici Și-a ales ucenicii, aici a făcut multe minuni.
Una dintre acestea este și cea istorisită în pericopa evanghelică citită în duminica de față. Minunile săvârșite de Mântuitorul Hristos Îl înfățișează drept Domn peste stihiile lumii, peste puterea satanei și peste toate formele de anormalitate. Toate minunile săvârșite asupra oamenilor descriu readucerea la normalitate a unor persoane suferinde. Ele vin să confirme că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Om, spre a-l readuce pe om la normalitate, sub toate aspectele pe care le sugerează cuvântul „normalitate”. Sensul cel mai profund al acestui cuvânt este readucerea omului la raporturi normale cu Dumnezeu, de unde și consecințele acestor raporturi.
Avem raporturi normale cu Dumnezeu atunci când Îi dăm crezare, când credem ceea ce El a înfăptuit și înfăptuiește, ceea ce ne-a spus și ne spune, ceea ce ne-a făgăduit și ne făgăduiește, și trăim în sensul celor înfăptuite, spuse și promise de Dumnezeu. Tocmai de aceea Mântuitorul Hristos cerea și cere credință oamenilor care voiau și vor să intre în normalitate. A trăi în normalitate înseamnă a o actualiza în viața ta, disciplinându-ți gândirea, dispozițiile, opțiunile, speranțele și întregul mod de a fi după cele pe care le-ai crezut, mai precis, după cum și cât L-ai crezut pe Cel Care S-a descoperit, ne-a învățat și ne-a dat nădejde.
Normalitatea nu este ceea ce credem noi, ceea ce vedem la cei mai mulți dintre noi și ceea ce dorim noi prin facultățile noastre „naturale”, ci aceea pe care ne-o arată și ne-o promite Creatorul a toate, Dumnezeu. Această normalitate este un fel de depășire a lumii cu care suntem obișnuiți, în care de multe ori socotim răul din lume ca pe ceva normal acesteia. Normalitatea pe care ne-o descoperă Dumnezeu este integrarea într-o rânduială care ne pare extraordinară. Pentru integrarea oamenilor în această ordine care depășește natura, Hristos a folosit și mijloace extraordinare, adică a săvârșit minuni, imposibil de explicat natural cu mintea, dar evidente și necontestate de cei care le-au văzut, și cu atât mai mult de cei care au fost subiecții și beneficiarii acestora. Minunile săvârșite de Mântuitorul sunt tot atâtea semne ale normalității, altfel spus, ale Împărăției nădăjduite a lui Dumnezeu și ale actului de împărățire a lui Dumnezeu în oameni și între oameni.
Efortul unora pentru alții izvorăște mila Domnului
După o anumită perioadă de timp petrecută în Capernaum și în împrejurimile acestui oraș, Mântuitorul a luat corabia, a trecut în partea de răsărit a lacului Ghenizaret, în ținuturile Gadarei și ale Gherghesei. Trecerea a făcut-o noaptea. În acest timp s-a iscat furtună pe lac, iar Hristos a potolit-o, intrând în ținuturile Gadarei și Gherghesei, unde a scos diavolii din cei doi oameni posedați. Se pare că obiectivul trecerii rapide a lacului a fost doar vindecarea celor doi îndrăciți, pe care i-a lăsat în acel ținut spre a da mărturie despre El. Din Evanghelii nu reiese că Hristos a fost foarte afectat de faptul că gherghesenii nu L-au primit în cetatea lor. Mântuitorul a gândit probabil că mărturia pe care o vor da despre El cei cunoscuți de toată lumea ca îndrăciții de altădată era suficientă gherghesenilor pentru acel moment. S-a urcat, așadar, în corabie și a revenit în orașul Său.
De îndată ce au constatat revenirea în oraș, oamenii i-au adus mulți bolnavi să-i vindece și au venit să-i asculte cuvântul. S-au adunat mulți oameni și s-au apropiat de El atât de mult, încât Iisus a trebuit să se retragă până pe pragul casei unde probabil locuia și de unde învăța mulțimile.
În aceste împrejurări I-a fost adus spre vindecare un paralitic. Istorisind aceeași situație, Evanghelistul Marcu (cap. 2, 1-10) ne spune că paraliticul a fost adus de patru bărbați. Pentru că aceștia nu au putut ajunge la Iisus, s-au urcat pe acoperișul casei și printr-o spărtură au lăsat suferindul în fața Domnului.
După cum se știe, în țările cu temperaturi ridicate, casele nu au acoperișuri ca la noi. Ele au acoperișurile plate, adevărate terase, pentru că acolo plouă mult mai rar. Pe aceste terase locuitorii aveau și au obiceiul să se adune seara. Accesul spre aceste acoperișuri-terase se făcea prin exterior sau/și prin interior, printr-o deschizătură, sau trapă a plafonului casei. Spărtura despre care se vorbește în Evanghelie era, desigur, acea trapă care ducea pe acoperiș. Prin această trapă, cei patru binefăcători l-au coborât pe cel suferind în fața lui Iisus.
Toată lucrarea acestor oameni a presupus efort. Nu se spune în Evanghelie dacă ei veneau cu bolnavul din Capernaum sau dintr-o localitate mai îndepărtată. Nu le-a fost ușor nici lor, nici paraliticului, știut fiind că, în cazul unei anchilozări, orice mișcare îl pune pe cel bolnav în poziții incomode, care-i sporesc suferința. Oamenii n-au precupețit nici un efort pentru a-l aduce pe cel bolnav la Iisus, iar slăbănogul a suportat toate durerile date de această suferință, precum și de incomoditatea transportului până la Iisus. Important pentru toți era ca bolnavul să se găsească în fața lui Iisus.
Venirea la picioarele lui Hristos
Pot exista, oare, gesturi, fapte, acțiuni și eforturi mai de admirat decât cele prin care ajungem la picioarele lui Iisus? Nicidecum! Oamenii despre care ne relatează evangheliștii au reușit acest lucru. A fost efortul lor, a fost exercițiul lor, modul în care ei și-au asumat un anumit tip de asceză. Nevoința lor fizică era motivată moral; era atât expresia unui angajament etic față de cel suferind, cât și a unei motivații de ordin duhovnicesc, în speranța că, odată ajunși la Iisus, Acesta va rândui toate spre bine. Din gestul acestora înțelegem că orice osteneală ascetică nu ne oferă ceva prin ea însăși, ci ne ajută să ajungem „la picioarele lui Hristos”, ne ajută să ne învrednicim a sta în proximitatea Lui. Acesta este esențialul pentru orice nevoitor, pentru orice ascet, pentru orice om care crede în Dumnezeu și în Fiul Său făcut Om pentru a noastră mântuire, pentru orice om care-L iubește pe Hristos.
Reacția Mântuitorului nu s-a lăsat așteptată. Se spune în Evanghelie că, văzând credința lor, Iisus a spus paraliticului: „Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!” (Matei 9, 2). Cuvântul grecesc (θάρσει) înseamnă mai degrabă: „Fii curajos!”
Nu poți sta în apropierea lui Dumnezeu, nu poți să te împărtășești realmente de prezența Lui decât dacă nu ai păcate (ceea ce este imposibil pentru om), sau dacă ți s-au iertat păcatele. Or, cu firescul Celui care știe toate, prin iertarea păcatelor celui suferind, Mântuitorul Hristos l-a pus pe acesta în situația de a beneficia realmente de apropierea de El, i-a dat curajul să zăbovească lângă Focul Dumnezeirii. Din punct de vedere spațial poți sta foarte aproape de cele sfinte și de Cel Sfânt, însă, dacă starea ta de spirit nu este adecvată locului în care te afli, zadarnic a fost efortul de a te găsi acolo unde ai ajuns prin diversele forme de osteneală.
Mijlocirea în fața Domnului pentru aproapele
Este nevoie de anumite „canale de comunicare” prin care puterea lui Dumnezeu să pătrundă în noi. Căile de comunicare sunt facultățile duhului nostru, care trebuie făcute accesibile pătrunderii cât mai adânc în noi a puterii care ne vine din partea lui Dumnezeu. La această pregătire făcea cândva aluzie în mod metaforic Sfântul Ioan Botezătorul, prin cuvintele: „Pregătiți calea (spre voi a) Domnului, drepte faceți (spre voi) cărările Lui. Orice vale se va umple și orice munte și orice deal se vor pleca; căile cele strâmbe se vor face drepte și cele colțuroase, drumuri netede” (Luca 3, 4-5).
Toate căile de acces ale lui Dumnezeu la noi, atât cele trupești, cât și cele sufletești, trebuie făcute accesibile lucrării lui Dumnezeu. Acesta este rolul oricărei nevoințe ascetice. Pentru că niciodată această nevoință nu este suficientă, intervine bunăvoința lui Dumnezeu. Aceasta a făcut Mântuitorul când a spus paraliticului „Iertate sunt păcatele tale!” A spus-o unui om care credea în El, care avea curaj (altfel, n-ar fi acceptat toate cele la care a fost supus pentru a ajunge la Iisus), dar care se speriase când a constatat că ajunsese atât de aproape de El. Iisus a luat în considerare și credința celor care l-au adus la El pe paralitic, arătând că este foarte important să faci un gest pentru altul în fața lui Dumnezeu, să te rogi lui Dumnezeu pentru aproapele. Pe această realitate se întemeiază practica Bisericii prin care ne rugăm unii pentru alții și credem că sfinții pot mijloci la Dumnezeu pentru noi. Prin cuvintele de iertare, Mântuitorul confirmă încă o dată că este Dumnezeu.
„Putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele”
Totodată, Mântuitorul menajează și gândurile cărturarilor prezenți, care, știind că numai Dumnezeu are puterea iertării păcatelor, gândeau că Iisus aducea blasfemie lui Dumnezeu prin cuvintele de iertare a păcatelor spuse paraliticului. Un om, fie el chiar și profet, poate anunța cuiva iertarea păcatelor ca venind din partea lui Dumnezeu, dar niciodată din partea lui însuși. Socotind că iertarea păcatelor, anunțată de Iisus paraliticului ca venind exclusiv din autoritatea Sa, era dovada unui act de uzurpare a autorității divine, cărturarii, pe drept cuvânt, gândeau mai puțin binevoitor cu privire la Iisus. După ei, Iisus revendica drepturi mai presus de om. Nu au reacționat imediat, ci au așteptat sfârșitul. Desigur, un om ușuratic, îndrăzneț sau impostor ar putea spune cuiva: „Iertate îți sunt păcatele!”, fără să se teamă că va fi dezmințit de realitate, dat fiind faptul că iertarea păcatelor este o problemă duhovnicească, invizibilă. Însă un asemenea om nu ar fi putut să riște să declare că ar și vindeca pe un om aflat în starea celui adus la picioarele lui Iisus, căci această vindecare putea fi constatată de toată lumea. Un impostor nu ar fi întreprins un asemenea gest.
Cunoscând gândurile cărturarilor prezenți, Mântuitorul îi mustră cu blândețe și trece exact la ceea ce aceia nu se așteptau să facă. „Ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te şi umblă? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta. Şi, sculându-se, s-a dus la casa sa” (Matei 9, 5-7).
A fost gestul care a schimbat probabil gândurile cărturarilor. Sau, dacă nu a reușit să schimbe gândurile acestora, efectul celor spuse de Iisus i-a pus cel puțin într-o mare dilemă, mai ales că mulțimile de față „s-au spăimântat și au slăvit pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor asemenea putere” (Matei 9, 8).
Efectul dublei minuni este imediat, fostul paralitic întorcându-se la casa lui complet vindecat, iar Iisus continuându-Și misiunea printre oameni.
Creștinul, ucenic al faptei bune
Din relatarea împrejurărilor în care Mântuitorul a săvârșit minunea istorisită de Evanghelistul Matei înțelegem care trebuie să fie atitudinea noastră atunci când vrem să obținem ceva de la Dumnezeu: 1) să facem tot ceea ce ține de noi spre a ajunge realmente în fața lui Dumnezeu; 2) să nu-i dăm lui Dumnezeu sugestii; 3) să așteptăm cu răbdare intervenția lui Dumnezeu în viața noastră.
Aceasta ne vine ca un dar al lui Dumnezeu, nu ca o recompensă. Dumnezeu ne dă totdeauna ceea ce ne este de folos, lucru care nu corespunde totdeauna cu ceea ce cerem noi. În rugăciune, omul Îl lasă pe Dumnezeu să lucreze în el, nu-L obligă. Altfel, ceea ce numește rugăciune devine „act magic”, completamente inutil. De aceea, mulți dintre cei care „se roagă” în acest fel nu primesc nimic, și neprimind, își pierd credința, credință pe care nu au avut-o, de fapt, niciodată.
Învățând pe un ucenic cum să se roage, un adevărat „expert” într-ale rugăciunii, Sfântul Macarie Egipteanul, îi spunea aceluia: „În rugăciune nu trebuie să rostești multe cuvinte, ci spune: Doamne, miluiește-mă cum vrei Tu și cum știi Tu! Iar de ai vreo ispită, spune: Doamne, iartă-mă! El știe ce ne este de folos și ne miluiește.”
Cât privește iertarea păcatelor, aceasta este realmente o prerogativă divină, pe care însă, din iubirea Sa de oameni, Dumnezeu, prin Fiul Său, Mântuitorul Hristos, a dat-o fiilor oamenilor, ucenicilor lui Hristos, ca pe una care aduce vindecări profunde, absolut necesare, și tot atât de reale ca și vindecările văzute, foarte eficiente mai ales celor care caută să ajungă și să rămână în preajma lui Dumnezeu.
Din istorisirea acestei minuni mai înțelegem și modul prin care putem ieși din situații delicate, mai ales atunci când avem dreptate. Nu trebuie să-l înfruntăm pe aproapele, ci să acționăm bine. Mântuitorul ar fi putut să-i înfrunte pe cărturari, dar n-a făcut-o. I-a lăsat cu gândurile lor, pe care oricum nu le vedea nimeni, dar a trecut la faptă, la fapta cea bună, determinată de intenția cea bună. Ea este un semn și o modalitate de a acționa spre pace și înțelegere, fiind vrednică de urmat de oricine dorește să-i fie ucenic.