Să fim râvnitori. Râvnitor este acela care Îl iubeşte din tot sufletul pe Hristos şi în numele Lui slujeşte omului. Iubirea către Dumnezeu şi către om – acestea sunt pereche, nu se despart. Patimă, dor, lacrimi, cu străpungere, nu cu un anume ţel. Toate din inimă!
Habotnicia n-are legătură cu Hristos. Să fii creştin adevărat. Atunci nu vei răstălmăci pe nimeni, ci iubirea ta pe toate le va suferi. Şi pe cel de altă religie. Adică să-l cinsteşti fără legătură cu religia lui, într-un chip nobil. Poţi să îngrijeşti un musulman, când are nevoie, să-i vorbeşti, să te întreţii cu el. Să existe respect pentru libertatea celuilalt. Precum Hristos „stă la uşă şi bate”, fără să silească, ci aşteptând ca sufletul singur, liber, să-l primească, tot astfel să stăm şi noi dinaintea oricărui suflet.
În strădania de propovăduire să existe subţirime, astfel încât sufletele să primească tot ceea ce dăruim, cuvinte, cărţi, fără să se împotrivească. Şi încă ceva. Puţine cuvinte. Cuvintele răsună în urechi şi, de multe ori, tulbură. Rugăciunea şi viaţa au răsunet. Viaţa mişcă, renaşte şi preschimbă, în vreme ce cuvintele rămân neroditoare. Cea mai bună propovăduire se face prin pilda cea bună, prin iubirea şi blândeţea noastră.
Sfântul Porfirie Kafsokalivitul, Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, Editura Egumeniţa, 2003, pp. 312-313