Mitropolit Ierotheos Vlachos: Teologia și viaţa noastră

Când vorbim despre teologie ne referim la cuvântul despre Dumnezeu şi despre ce voieşte Dumnezeu să facem în viaţă. Teolog este cel care Îl cunoaşte pe Dumnezeu şi apoi transmite mai departe această experienţă, spre a-i învăţa şi a-i îndruma pe ceilalţi creştini. Am putea spune, folosind o pildă din viaţa noastră biologică, că teolog este acela care inspiră viaţa Bisericii, viaţa Revelaţiei, adică însuşi Paradisul, iar acest oxigen intră în fiinţa sa şi îl face viu, iar apoi expiră această viaţă în mediul în care trăieşte. Astfel, eshatonul se uneşte organic cu organismul viu care îl trăieşte, cu realitatea prezentă.
Părintele George Florovski a atras atenţia asupra faptului că elementul fundamental al teologiei patristice a fost întotdeauna Persoana lui Hristos. Teologia Părinţilor Bisericii – a Sfântului Athanasie cel Mare şi a Părinţilor Capadocieni – era pur hristologică. Sfinţii Părinţi au cercetat Persoana aceea care Se înfăţişa în Vechiul Testament şi Care era Cuvântul neîntrupat, precum şi felul cum această Persoană S-a înomenit: pe Hristos Care Şi-a asumat firea umană şi Care este centrul Bisericii. Această hristologie străbate întreaga gândire a vechii Biserici. Şi, desigur, hristologia este începutul teologiei ortodoxe.
Viaţa ortodoxă este, în fapt, hristocentrică şi hristologică. Taina lui Hristos este centrul credinţei ortodoxe, este punctul de pornire şi ţelul ultim al vieţii bisericeşti. Hristos, Care este a Doua Persoană a Sfintei Treimi, L-a revelat pe Tatăl; prin Hristos Îl cunoaştem pe Tatăl, după cum Însuşi Hristos a spus: „Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9) şi Hristos a trimis Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii, Care a dat chip lui Hristos în inimile noastre, adică ne-a unit cu Hristos. Crearea omului şi recrearea lui este înfăptuită prin energia (lucrarea) Dumnezeului Treimic, însă prin Hristos Îl cunoaştem pe Tatăl în Duhul Sfânt.
Un alt aspect important pe care îl subliniază părintele George Florovski este acela că Taina lui Hristos, potrivit teologiei patristice, a fost totdeauna formulată şi interpretată din perspectiva mântuirii omului. Părinţii, atunci când vorbeau despre Hristos – fie că este Cuvânt necreat, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, fie că are două firi, dumnezeiască şi omenească, unite în Persoana Lui, ori că are două voinţe în Persoana Lui cea una – nu o făceau nici din motive teoretice, nici filosofice, nici speculative, ci doreau să combată ereziile şi să rezolve dilema menirii omului. De vreme ce Hristos este arhetipul creaţiei omului şi prin Hristos se împlineşte renaşterea omului, înseamnă că teologia despre Hristos are o mare însemnătate pentru mântuirea acestuia. Această perspectivă soteriologică o întâlnim foarte limpede în teologia Sfântului Irineu al Lyonului, a Sfântului Athanasie cel Mare, a Părinţilor Capadocieni – adică a Sfântului Vasilie cel Mare, a Sfântului Grigorie Theologul, a Sfântului Grigorie de Nyssa –, precum şi a Sfântului Simeon Noul Theolog, a Sfântului Grigorie Palama şi tuturor Părinţilor Filocalici de după ei.
În realitate, această mântuire a omului înseamnă renaşterea în Hristos, trăirea noii creaţii, lucru pe care îl vedem cât se poate de clar în învăţătura Sfântului Apostol Pavel şi a Evanghelistului Ioan. Atunci când citim Noul Testament – adică cele patru Evanghelii, Faptele Apostolilor şi Epistolele Apostolilor – vedem exact în ce anume constă mântuirea omului, renaşterea lui ce are loc prin viaţa în Hristos. Hristos nu a venit în lume ca să ne predea nişte adevăruri oarecare, ci ca să dea oamenilor putinţa să trăiască propria lor schimbare la faţă, adică să se reîntoarcă nu la starea de dinaintea căderii, ci la una încă mai înaltă. Asta înseamnă că prin căderea lui Adam şi a Evei, a intervenit o perturbare gravă în relaţiile omului cu Dumnezeu, cu mediul înconjurător şi cu sine însuşi. Iar acum trebuie, prin harul lui Hristos, să ne confruntăm cu toate aceste probleme aduse de cădere şi să aşezăm o nouă perspectivă, o nouă traiectorie către Împărăţia lui Dumnezeu, care este aşteptarea eshatologică, dar şi realitatea prezentă.
Aşadar, temeiul teologiei ortodoxe este hristologia, prin Hristos Îl cunoaştem pe Tatăl şi pe Duhul Sfânt, şi prin Hristos are loc renaşterea noastră.
Întruparea lui Hristos nu a avut loc pentru a crea o nouă religie sau noi moravuri, noi obiceiuri şi tradiţii, şi nici, desigur, ca să unească gândirea elenă cu gândirea ebraică şi să creeze o nouă tradiţie. Acestea, de altfel, sunt doar nişte consecinţe şi au avut loc în Biserică pentru a combate diferite curente apărute între timp şi pentru a exprima viaţa în Hristos în desfăşurarea ei zilnică.
Hristos S-a întrupat pentru a birui cele trei mari răutăţi care îi frământă pe oameni, adică diavolul, păcatul şi moartea. Doar din această perspectivă trebuie să vedem lucrarea lui Hristos, iar acest lucru este subliniat cu tărie în Noul Testament. Când citim cu duh de ucenici aceste cărţi nou-testamentare, înţelegem care a fost lucrarea lui Hristos, anume că a venit să biruiască lucrările diavolului, să biruiască păcatul şi moartea – cea mai mare ameninţare pentru om. Cel care tâlcuieşte textele acestea din altă perspectivă – fie ea istorică, a istoriei religiei, sociologică sau moralistă – se află în afara Tradiţiei Bisericii.
Dar textele Părinţilor Apostolici care continuă acest duh al Apostolilor, vorbesc tocmai despre acest lucru, adică de biruinţa lui Hristos asupra diavolului, a păcatului şi a morţii.
Din această perspectivă vedem lucrarea Întrupării lui Hristos. Diavolul este o existenţă concretă care aparţinea iniţial îngerilor, el a dat naştere răului, s-a făcut înger întunecat, se caracterizează prin ura pe care o poartă oamenilor şi, pentru că este un duh mort, adică nu este însufleţit de Harul lui Dumnezeu, de aceea şi transmite toată această moarte oamenilor care îl primesc. Este diavol[1], deoarece îi calomniază pe oameni înaintea lui Dumnezeu şi face totul ca să Îl calomnieze şi pe Dumnezeu înaintea oamenilor. Este cel care în continuu creează probleme, le dă oamenilor gânduri împotriva lui Dumnezeu, gânduri de disperare, de deznădăjduire, de necredinţă şi în acelaşi timp îi mişcă spre neascultare de voia lui Dumnezeu. Continuă, cu alte cuvinte, lucrarea pe care a săvârşit-o cu Adam şi Eva, pe care, în cele din urmă, i-a scos afară din Rai.
Păcatul este refuzul voii lui Dumnezeu şi. la final, îndepărtarea omului de Dumnezeu. Păcatul constă în îndepărtare şi, desigur, atunci când omul se îndepărtează de Dumnezeu, se întunecă, pierde lumina lui Dumnezeu. Păcatul începe prin atacul gândurilor din partea diavolului, continuă cu dorinţa, are loc fapta şi fapta repetată devine patimă. Prin păcat se perverteşte întreaga lume lăuntrică a omului şi în loc ca puterile sufletului să lucreze după fire şi mai presus  de fire, ele lucrează împotriva firii.
Moartea este continuare şi urmare a celor dinainte, adică este înstrăinarea omului de Dumnezeu. Hristos a spus: „eu sunt… viaţa” (Ioan 11, 25 şi 14, 6). De vreme ce Hristos este viaţa, oricine trăieşte în afara vieţii se află în tărâmul morţii. Astfel, există moarte a sufletului nemuritor şi moarte a trupului. Moartea duhovnicească precede, iar moartea trupească îi urmează.
În înţelegerea teologiei, aceste trei mari nenorociri, adică diavolul, păcatul şi moartea, sunt acelea care îl ţineau pe om legat în stricăciune şi în moarte şi nu îl lăsau să se descătuşeze şi să Îl cunoască pe Dumnezeul cel adevărat. Prin urmare, din această perspectivă înţelegem că omul trăia în apostazie, îşi făcea dumnezei proprii, care în realitate erau creaţi sub influenţa demonilor, şi astfel, toată această lume lăuntrică a omului era deviată înspre stăpânirea morţii.
Aşadar, Hristos S-a întrupat, Şi-a asumat firea umană având ceea ce în teologie numim patimi ireproşabile, adică Şi-a asumat coruptibilitatea şi pătimirea, afară de păcat însă, pentru a le birui în Trupul Său. Iar această biruinţă s-a împlinit prin Patimile, Crucea şi Învierea Lui. Astfel, El S-a făcut antidotul, medicamentul împotriva diavolului, a păcatului şi a morţii. Omul unit cu Hristos, integrat fiind în Trupul lui Hristos şi împărtăşindu-se cu Trupul şi Sângele Lui, poate să ajungă să trăiască şi el biruinţa lui Hristos asupra diavolului, a păcatului şi a morţii. Această biruinţă, sau, cum o mai numim, acest triumf, nu se face prin puterile omeneşti, prin deşteptăciunea omului, ci prin puterea lui Hristos.
În epoca noastră, umanismului care domină pretutindeni – adică acestei convingeri că rezolvarea tuturor problemelor se face prin puterile omului, categorie în care se încadrează şi filosofia, psihologia, sociologia – trebuie să îi opunem marele adevăr că rezolvarea Problemei este de fapt biruinţa asupra diavolului, a păcatului şi a morţii, care se împlineşte prin puterea lui Hristos. Ştiinţele pe care le-am menţionat mai înainte ajută la soluţionarea problemelor exterioare, dar nu pot să îl elibereze pe om din aceste trei neajunsuri chinuitoare, adică de diavol, de păcat şi de moarte.
Când vorbim de biruinţa lui Hristos asupra diavolului, a păcatului şi a morţii, nu înţelegem acest lucru dintr-o perspectivă teoretică, morală, ci în dimensiunea lui reală. Părintele George Florovski, care, aşa cum am văzut mai înainte, spunea că teologia Părinţilor este, la baza ei, hristologică, şi că lucrarea lui Hristos trebuie interpretată din perspectiva mântuirii, a mai atras atenția şi asupra unei alte realități, anume aceea că această lucrare a lui Hristos, mântuirea omului, strâns legată de renaşterea omului, are loc în cadrul Bisericii. Biserica este spaţiul în care omul se uneşte cu Hristos şi în care are loc această biruinţă împotriva diavolului, a păcatului şi a morţii.
După cum subliniază succint părintele George Florovski, învăţătura despre Biserică nu este o „anexă” la hristologie, nu este o prelungire a principiului hristologic, ci eclesiologia, din punct de vedere ortodox, este o parte organică a hristologiei. Părinţii nu au dezvoltat teze speciale despre eclesiologie, pentru că ei vedeau Biserica inclusă în Taina lui Hristos. Trupul lui Hristos nu este o „anexă”, ci este însăşi Biserica. În Biserică, omul se mântuieşte şi se uneşte cu Hristos. Creştinismul se desfăşoară în spaţiul Bisericii. Aşadar, eclesiologia nu este un capitol diferit, independent de hristologie. Hristos nu este niciodată singur, ci El este întotdeauna Capul Trupului Său. Nici Biserica nu este în afara Capului ei, în afara lui Hristos. De asemenea, Hristos este totdeauna unit cu Sfinţii şi, aşa cum spune părintele George Florovski, „Mântuitorul şi cei mântuiţi se află, în chip nedespărţit, împreună”.
Întreaga teologie a Bisericii noastre despre biruinţa asupra diavolului, a păcatului şi a morţii, se trăieşte înlăuntrul vieţii Bisericii. Când vorbim despre viaţa Bisericii, înţelegem Tainele şi viaţa de nevoinţă, adică, participarea omului la Botez, Mirungere, Dumnezeiasca Euharistie, la nuntă etc., dar totdeauna şi din perspectiva ţinerii poruncilor lui Hristos în viaţa lui de fiecare zi.
Părintele George Florovski, în afara celor menţionate mai înainte, anume că teologia Bisericii este la bază hristologică, că se referă la mântuirea omului şi că mântuirea omului se trăieşte în spaţiul Bisericii, vorbeşte şi despre faptul că pe toată această cale a Tradiţiei, teologia şi evlavia patristică sunt trăite din perspectiva unităţii indestructibile dintre lex credendi şi lex orandi. Lex credendi înseamnă legea credinţei, iar lex orandi este legea rugăciunii, întregul canon al rugăciunii creştinului. Amândouă acestea se leagă strâns între ele şi nu pot fi trăite separat.
Asta înseamnă că în lex crendendi, legea credinţei, este cuprinsă învăţătura lui Hristos şi a Apostolilor, învăţătura Părinţilor Apostolici şi a Părinţilor de după ei până în zilele noastre, adică a Părinţilor secolului al IV-lea, a Sfântului Maxim Mărturisitorul, a Sfântului Ioan Damaschin, a Sfântului Simeon Noul Theolog, a Sfântului Grigorie Palama şi a tuturor Părinţilor nevoitori şi filocalici. Din această lege a credinţei fac parte cu deosebire hotărârile Sinoadelor Ecumenice, care sunt criterii ale adevărului şi ale vieţii. Un creştin ortodox nu poate să ignore această Tradiţie a Sfinţilor.
De asemenea, din lex orandi face parte întreaga rugăciune a Bisericii, aşa cum este ea exprimată în cultul Bisericii, în dumnezeiasca Liturghie şi în rugăciunile Tainelor. Teologia Bisericii noastre a fost introdusă în toate aceste Taine, care sunt Taine ale vieţuirii în Hristos a credinciosului, sunt Taine şi rugăciuni care vădesc cu tărie dimensiunea hristologică a vieţii ortodoxe. Prin Taine şi prin cult ne unim cu Hristos, iar prin Hristos ne facem părtaşi ai energiei-lucrării Dumnezeului Treimic. Chiar şi anaforaua Liturghiei Sfântului Vasilie cel Mare, care se adresează Tatălui, îşi are încununarea în Taina lui Hristos, deoarece El este „Cel ce aduce si Cel ce Se aduce, Cel ce primeşte şi Cel ce Se împarte”; întregul mesaj al anaforalei ţinteşte la venirea lui Hristos, la întâlnirea vie cu El. Mai mult încă, din lex orandi face parte şi rugăciunea creştinului, cunoscuta rugăciune „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”, numită rugăciunea minţii în inimă, care se săvârşeşte doar în contextul întregii vieţi ecclesiale şi liturgice şi conduce la întâlnirea cu Hristos şi la împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos.
Aşadar, lex credendi şi lex orandi sunt strâns legate între ele. Învăţătura dogmatică a Bisericii, aşa cum o vedem în Sfânta Scriptură, în textele patristice şi în hotărârile Sinoadelor Ecumenice, se află într-o legătură indestructibilă cu Filocalia Sfinţilor Părinţi Neptici şi cu învăţătura Bisericii despre rugăciunea lăuntrică, care este viaţa neîntreruptă a Bisericii.
Prezentul text reprezintă transcrierea primei emisiuni din seria de emisiuni cu titlul „Teologia în viaţa noastră” susţinute de Înaltpreasfinţitul Ierótheos Vláchos pentru postul de Radio al Bisericii Greciei (89,5 FM), emisiune care se transmite în fiecare duminică de la orele 16:00, în perioada 2012-2013, text publicat și în revista “Ekklisiastikí Parémvasi”, periodicul Sfintei Mitropolii de Nafpaktos şi Agios Vlasios, septembrie 2012, pp. 1, 6, 7. pemptousia.ro
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….