Cuviosul Isaac Sirul se numără printre marii părinţi duhovniceşti ai Răsăritului creştin. El rămâne însă un autor apofatic, care se vrea descoperit nu atât în detaliile unei biografii temeinice, precise, cât mai ales în pliurile adânci ale scrierilor sale inspirate de sus şi pline de viaţă: „Nu ştiu – scria Isaac – cum m-am învrednicit de un asemenea har: de a povesti iubirea lui Dumnezeu”.
Deşi scrierile lui nu sunt elaborate, ele izvorăsc din iluminarea harului, din experienţă, dar şi dintr-o mare iubire pentru cititor. Iată cuvântul său profetic: „Am făcut de multe ori cercarea tuturor acestora şi am descris lupta aceasta spre mângâierea celor mulţi.” Sau în alt loc: „Aceasta este dragostea adevărată, că nu mai poate răbda să păstreze ceva în taină faţă de cei iubiţi. De multe ori când scriam acestea – mărturiseşte Isaac – mi se opreau degetele pe hârtie şi nu mai puteam să le mişc de plăcerea ce se ivea în inima mea.”
În căutarea sfinţeniei
Creat pentru desăvârşire, omul tinde în chip firesc, chiar şi după cădere, spre sfinţenie; numai aceasta îl poate împlini cu adevărat. Astfel, tânjirea devine rugăciune: „Doamne, umple inima mea de viaţa veşnică!”
Căutarea sfinţeniei a fost poruncită şi în Vechiul Legământ: „Fiţi sfinţi, pentru că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt.” (Lev 19, 2) „Dacă sfinţenia e făgăduită unor robi în temeiul cuvintelor lui Dumnezeu spuse lor, cum nu va fi ea atunci şi a fiilor?” După Întruparea Cuvântului Celui veşnic, Hristos devine Învăţătorul şi Călăuza oricărui suflet. Dacă „adânc pe adânc cheamă” (Ps. 41, 9), Sfinţenia atrage la Sine sfinţenia omului, întru care Se recunoaşte, în virtutea dobândirii asemănării cu El. Iată cum Dumnezeu Se poate oglindi în chipul sfinţilor. Omul se regăseşte cu adevărat în dorirea sfinţeniei, în bucurie şi mulţumire, în minunare faţă de „taina vieţii” realizată în om, în actualizarea jertfei Mântuitorului pentru noi, în durere şi suferinţă purtate cu nădejde, în gândul de a da slavă lui Dumnezeu. „Întreaga milă a lui Dumnezeu” arătată omului nu trebuie să devină „pricină de nepăsare, ci mai degrabă de stăruinţă în dreptate”, înţelegând că „o viaţă scurtă şi în dreptate după voia lui Dumnezeu e mai bună decât zile îndelungate, dar care stârnesc mânia Lui.”
Plin de realism, cuvântul lui Isaac pune în lumină starea de echilibru a omului, în care „răbdarea, bucuria în necazuri” se împletesc cu „seninătatea în purtări, ş…ţ preocuparea stăruitoare pentru sfinţenie”. Vrând să arate rostul unei vieţi în căutarea sfinţeniei, Sfântul Isaac oglindeşte cele două perspective: pe de o parte, una „preaomenească”, captivă în lumea aceasta, iar pe de altă parte, căutarea unei vieţi veşnice, care „se ia prin stăruinţă” (Mt. 11, 12). Efort este şi într-o parte, şi-n cealaltă; orientarea şi finalitatea însă diferă „după înălţimea cerului de la pământ” (Ps. 102, 11). Redăm întregul text, grupat în şase comparaţii:
„Sunt unii care se ostenesc pentru a dobândi acest pământ, noi însă ne ostenim pentru a moşteni Împărăţia cerurilor. Sunt unii care veghează şi rămân treji nopţile pentru a strânge aur şi argint, noi însă rămânem treji şi ne ostenim pentru a pregusta în privegherea noastră vieţuirea care ne va fi dată după Înviere. Sunt unii care se împodobesc pentru lume spre sminteala lor, noi însă ne împodobim pentru Domnul, lumina celor vii. Sunt unii care se îmbată de vin şi astfel mintea lor se abate de la osteneala sufletelor lor, noi însă ne îmbătăm de iubirea lui Dumnezeu şi în beţia noastră ne abatem de la cele stricăcioase de aici. Sunt unii care se ostenesc pentru a dobândi cunoaştere primejdioasă, din care nimic nu ne va putea însoţi în lumea viitoare, noi însă ne ostenim în meditarea la Dumnezeu. Sunt unii care spun lucruri fără rost şi urâte, vorbe de râs şi altele, noi însă vorbim despre mântuirea sufletelor, ne îndeletnicim cu cuvintele judecăţii, cercetarea a ceea ce va fi după înviere, arătarea a ceea ce ţine de împăcarea lui Dumnezeu şcu noiţ, învăţătura despre mântuire; iar toate acestea umplu sufletul de străpungere!”
În viziunea lui Isaac, marele câştig nu este atât vieţuirea în condiţii aspre, cât simţirea proniei lui Dumnezeu ca „o mare purtare de grijă din partea Lui”. Aceasta ne ajută să purtăm crucea nevoinţei: „mâhnirile căinţei”, „suferinţele în vederea a ce e mai bun”, „ostenelile şi ispitele”. Însă, în ciuda tuturor încercărilor, omul „nu poate fi părăsit de purtarea de grijă a lui Dumnezeu”.
„Şi nu e hotar desăvârşirii…”
Înaintarea pe calea sfinţeniei nu se face la întâmplare, ci deprinzând un anumit meşteşug, care ţine atât de luminarea venită de la Dumnezeu, cât şi de sârguinţa omului, de grija şi atenţia îndreptate spre un lucru sau altul. Isaac priveşte cu discernământ realitatea vieţii duhovniceşti, afirmând că Dumnezeu nu-l vrea pe om în păcat, ci în sfinţenie: „Că El nu se bucură de prilejurile de păcat e limpede din faptul că iartă: aici Îşi arată deschis voia Sa, care e aceea de a avea milă şcompătimireţ. şE ca şi cum ar spune:ţ «Iubesc iertarea, şi nu iert doar din anume pricini, ci pentru că acest lucru e plăcut bunătăţii Mele; fie acolo unde sunt prilejuri de păcat, fie acolo unde e dreptate, Eu dăruiesc oamenilor iertarea şi harul care acoperă cu un văl totul». Arătându-Şi harul, El îl face să încolţească spre folosul acestuia şal omuluiţ.”
Cât priveşte patimile trupeşti cu care uneori omul se luptă, dar pe care alteori le-ar dori ascunse de la faţa lui Dumnezeu, Sfântul Isaac se face călăuză omului rănit de patimi şi dornic de vindecare. Vieţuind în rugăciune şi tinzând mintea spre „cele înalte”, cei duhovniceşti „se îngrijesc de trupul lor ca de un vas în slujba Ziditorului şi îl curăţesc cu grijă, nu ca pe un lucru pământesc ce slujeşte pământul, ci ca pe un vas de sfinţenie gata să fie ridicat la cer”. Inima lor nu caută bogăţiile lumii, ci „doresc ceea ce e în taină, întrucât prin harul Duhului sunt transfiguraţi întru asemănarea Lui”. Observăm că accentul nu cade pe măsura pe care omul şi-o alege, ci pe împreuna-lucrare cu Dumnezeu, cerându-I să descopere mijloacele ascezei adevărate, într-o vieţuire asumată în deplină libertate. „Să ne silim să ne domolim trupul, cerând lui Dumnezeu cu sârguinţa cuvenită cele de care avem nevoie pentru aceasta.”
„Nu există timp mai prielnic pentru sfinţenie ca rugăciunea.” Starea de rugăciune este o binecuvântare pentru om şi cel mai potrivit timp spre dobândirea sfinţeniei: „Căci ce alt timp e atât de sfânt şi potrivit pentru sfinţenie şi primirea de daruri ca timpul rugăciunii, în care omul vorbeşte cu Dumnezeu? Căci în acest timp, în care-L cheamă pe Dumnezeu, el Îl roagă şi vorbeşte cu El, şi orice mişcare şi gândire a omului se concentrează cu putere şi priveşte şi cheamă doar pe Dumnezeu, şi toată gândirea sa e absorbită în convorbirea cu El, iar inima sa e plină de El.”
Pornind de la cuvântul psalmistului: „Casei Tale se cuvine sfinţenie, Doamne” (Ps. 92, 7), Isaac arată că dorirea binelui, a apropierii de Dumnezeu şi cea a unirii cu El sunt moduri în care se poate dobândi sfinţenia. Ea nu este instaurată sau dictată de cineva, ci este rodul „unirii voinţelor”: voinţa şi lucrarea fiinţelor raţionale de a se umple de „sfinţenie şi podoabă” şi voinţa şi lucrarea lui Dumnezeu: „Mai întâi omul se curăţă de rău, după care se umple de bună mireasmă şi Domnul îl sfinţeşte apoi prin Duhul Său.”
Măsura sfinţeniei revelează o cu totul altă înţelegere a vieţii, o iubire ce se oglindeşte în iubirea dumnezeiască, hrănindu-se din ea totodată, şi multă milostivire, „după asemănarea lui Dumnezeu”, semn al îndumnezeirii omului: „«Ce este inima plină de milă?» Şi a zis: «Arderea inimii pentru toată zidirea, pentru oameni, pentru păsări, pentru dobitoace, pentru draci şi pentru toată făptura. În acest caz, gândul la acestea şi vederea lor fac să curgă şiroaie de lacrimi. Din mila multă şi apăsătoare ce stăpâneşte inima şi din stăruinţă, inima se micşorează şi nu mai poate răbda sau auzi, sau vedea vreo vătămare, sau vreo întristare cât de mică, ivită în vreo zidire. Şi pentru aceasta aduce rugăciune cu lacrimi în tot ceasul, şi pentru cele necuvântătoare, şi pentru duşmanii adevărului, şi pentru cei ce-l vatămă pe el, ca să fie păziţi şi iertaţi; la fel şi pentru firea celor ce se târăsc pe pământ. […] Şi face aceasta din multa milostivire ce se mişcă în inima lui fără măsură, după asemănarea lui Dumnezeu.»”
Pr. Asist. Dr. Georgian Păunoiu