Fiii lui Israel, când au ieşit din Egipt şi mergeau spre pământul făgăduinţei, au fost muşcaţi de şerpi. Dumnezeu, milostivindu-Se de ei, i-a poruncit lui Moise să înalţe un şarpe de aramă într-un copac înalt, pentru ca oamenii care fuseseră muşcaţi să privească la acel şarpe, spre vindecarea lor. Şi ei, privind astfel, s-au vindecat (Numeri 21, 6-9).
Părinte, unii dintre tinerii de astăzi cred că a te mântui e mai ușor în călugărie ca în familie.
Nu se pune problema aceasta. Bine, cine o pune o poate pune, însă, în realitate, fiecare își merge pe calea lui. Nu se poate spune că toată lumea, ca să se mântuiască, trebuie să se călugărească. Și în mănăstiri sunt căderi, și în viața comună sunt ridicări. Martiri, în general, n-au fost dintre călugări, au fost dintre oameni obisnuiți.
Un oarecare om bogat slujea cu mare osârdie, împreună cu toată casa lui, oaspeţilor, căci în fiecare zi aducea străini la masa sa. Şi într-o zi a venit un străin, împreună cu mulţi alţii, şi l-a dus şi pe acesta la masa sa. Însă când a vrut, după obiceiul smereniei sale, să-i toarne apă pe mâinile lui şi s-a întors să ia ibricul cu apă, îndată nu l-a mai văzut pe acela, pe ale cărui mâini voia să toarne apa. Şi, făcându-se lucrul acesta, se mira omul singur întru sine.
Nu de puține ori ne lovim, atunci când ieșim pe stradă, de comportamentul grosolan al semenilor noștri. De lipsa de respect, care a devenit un ingredient aproape indispensabil în viața noastră cotidiană – respect pe care, în orice societate normală, tânărul i‑l datorează maturului și bătrânului, copilul părintelui, subordonatul superiorului său ierarhic. Din această cauză avem adesea senzația că înșelătoria, lipsa cuvântului dat, disprețul față de cel de lângă noi nu doar că nu mai sunt amendate ca atitudini anormale, ci tind să devină rețete pentru succes în lumea concurențială de astăzi.
Vă invităm să citiți câteva cuvinte minunate despre bucurie a Starețului Moise Aghioritul. (1)
„Cine nu vrea să fie bucuros? Bucuria reprezintă o dorinţă seculară care se întâlneşte la nivel panantropic. Bucuria are o mare însemnătate în viaţa noastră.
Semnificaţia acesteia este cunoscută şi nu este nevoie să fie analizată. Astăzi, se pare că şi-a pierdut sensul ei adevărat. Suferinţa domină, iar bucuria lipseşte, sau bucuria este prezentată nu în forma ei pragmatică, esenţială şi întreagă, ci în substitute ieftine care amplifică suferinţa sufletului (psyhé).
Hristos a vorbit ca unul ce are putere, nu în şoaptă precum fariseii şi păcătoşii. Cuvintele lui Hristos sunt ca nişte lumânări aprinse în întunericul acestei lumi. Cuvintele tuturor filosofilor s-au stins deja, ori se vor stinge. Chiar şi o adiere neînsemnată e în stare să le stingă. Dar nici pe pământ, nici în cosmos, nu se află vreo furtună care ar putea stinge lumina lui Hristos.
Sursa: Radio Trinitas
Istoricii afirmă că atunci când Ulfila, episcopul goţilor, a tradus Cartea Sfântă în limba neamului său, a fost pus în faţa unei neaşteptate greutăţi. Limba gotică nu cunoştea cuvântul „milă“, astfel încât traducătorul a fost nevoit să găsească un cuvânt nou, fără de care traducerea nu ar mai fi avut rost. Nu aduc în discuţie importanţa istorică sau filologică a acestui fapt. Recunosc însă că nu am fost surprins când am aflat acest lucru, oricât de neaşteptat ar părea el. M-am întrebat cât poate fi de important pentru un neam de războinici să fie miloşi.
Preotul nu are putere, în sens lumesc. Nici una. Preotul nu are drepturi, ci are numai acel cutremurător şi minunat, cu totul dumnezeiesc, privilegiu, de a iubi până la moarte, şi încă moartea pe cruce. Unul dintre nevoitorii din Apus, întrebat fiind ce este acela un preot, a spus: „Preotul este un om răstignit”.
Troparul Sfântului Mare Mucenic Procopie, glasul al 8-lea:
Nu de la oameni, ci de la Dumnezeu primind chemare, sfinte, ai lăsat credinţa părintească cea rea şi slujbele cele orânduite; şi râvnind după Hristos, ca un al doilea Pavel, ai suferit multe osteneli şi răni. Şi primind acum cununa cea făgăduită, Mare Mucenice Procopie, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
– Cum pot recupera din timpul pe care l-au pierdut şi cum pot împlini poruncile lui Dumnezeu cei care nu au primit educaţie religioasă, dar care totuşi doresc să intre în viaţa monahală cu seriozitate?
În centrul Rugăciunii celei mari a Sfintei Jertfe este nucleul, inima Sfintei Liturghii și încoronarea tuturor laudelor bisericești, cel mai mare act liturgic, anume momentul prefacerii pâinii și vinului în Trupul și Sângele Mântuitorului, numit Epicleză.
Această descoperire a Dumnezeului Tri-unitar este un izvor nesecat de înţelepciune, de bucurie şi de lumină pentru orice credincios. Ea luminează toate manifestările vieţii omeneşti şi rezolvă toate îndoielile minţii şi ale inimii, ea ne duce în spaţiile nesfârşite ale vieţii veşnice. Dar, când mintea noastră se desparte de inimă şi de credinţă şi pretinde să abordeze descoperirea cu legile proprii raţiunii, această Revelaţie i se prezintă ca un şirag de probleme de nerezolvat.
Toţi cei care doresc să se iniţieze în rugăciune trebuie să treacă prin proba liniştii. Pentru a o găsi, nu e nevoie să mergem în pustie, ci este necesar să ne consacrăm câteva minute în fiecare zi, întrerupându-ne toate activităţile, pentru a intra în cămara noastră şi „închizând uşa, să ne rugăm Tatălui nostru Care este în ascuns”. În viaţa noastră de toate zilele, suntem ispitiți să credem că trebuie să fim tot timpul ocupaţi, mereu avem ceva important de terminat şi ni se pare că timpul petrecut la rugăciune ne împiedică să terminăm lucrul respectiv. Însă experienţa dovedeşte că o jumătate de oră sau o oră „irosită” în rugăciune nu împiedică deloc, în mod catastrofal, bunul mers al activităţilor noastre zilnice, aşa cum ne închipuim atunci când am vrea să ne rugăm. Dimpotrivă, obiceiul de a ne ruga ne învaţă să ne concentrăm rapid, înlătură orice neatenţie, disciplinează mintea şi, în cele din urmă, ne face să câştigăm timp.
Înainte de orice şi mai presus de orice, ca să se învrednicească cu harul dumnezeiesc, preotul are neapărată nevoie de un element de ordin spiritual – iubirea evanghelică; ea îi este necesară în fiecare minut, în fiecare clipă; când se roagă în biserică în timpul unei slujbe solemne, când se roagă acasă sau în casele enoriaşilor, când săvârşeşte Tainele credinţei, când vine în relaţii zilnice obişnuite, de viaţă, de familie, sociale, sau în relaţii cu enoriaşii, cu şefi sau cu subalterni, cu elevii şi cu foştii elevi, cu copiii şi cu adulţii, cu tinerii şi cu bătrânii.
Toţi laudă credinţa lor ca fiind cea dreaptă – însă drept nu e acela care se laudă, ci acela pe care Dumnezeu îl laudă, după cuvântul apostolului (1 Corinteni 4, 5). Iar credinţa noastră însuşi Dumnezeu o proslăveşte fără încetare, precum în Sine Însuşi, aşa şi în sfinţii Săi. Mergeţi la moaştele sfinţilor bineplăcuţi lui Dumnezeu şi vedeţi a cui credinţă este dreaptă, în ce credinţă face Dumnezeu asemenea minuni ca în cea ortodoxă?!
Rostind cuvântul „smerită cugetare”, simţi dintr-odată cât de străină este aceasta de duhul contemporaneităţii. Ce smerită cugetare, ce smerenie, când toată viaţa de acum este construită exclusiv pe admirarea de sine, pe lauda de sine, pe emfaza forţei, întâietăţii, grandorii exterioare, puterii ierarhice şi aşa mai departe…