Într-o discuţie exegetică asupra versetului din Psalmul 118 care zice: „Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc înaintea Ta”, Anghel [Părintele Arsenie, n.n.] Papacioc, după multe lucruri frumoase şi folositoare duhovniceşte, a încheiat cu o reflecţie, preluată de mulţi şi păstrată în atenţia lor. De curând am auzit-o din gura lui Sandu Ştefănescu: „E bine să umplem sufletul nostru cu cele dumnezeieşti ca să nu mai aibă loc şi cele lumeşti”.
A fi mulțumit, și a mulțumi, este o stare de spirit, este o atitudine, un mod de viață al creștinului ortodox. Trebuie doar să deschidem ochii larg și să privim în jur, să conștientizăm ce avem și apoi, să mulțumim lui Dumnezeu. Pentru tot și pentru toate. Cuvintele sunt sărace și priceperea noastră limitată pentru a mulțumi cum se cuvine pentru toate darurile primite de la El, însă, chiar și așa, atât cât izbutim, să nu uităm niciodată să mulțumim.
“Avem un prieten în Muntele Athos care urmăreşte de mulţi ani situaţia din mănăstirile greceşti. Se duce în locuri unde, de pildă, cineva a devenit un “gheronda” faimos, cu numeroşi ucenici. Observându-i pe aceşti “stareţi”, el a ajuns la concluzia că adesea oamenii de acolo îşi închipuie şi zămislesc fantezii, ca şi oricare alţii. Au anumite păreri despre cineva, pe care le răspândesc pretutindeni, în jurul acestuia, transformându-l dintr-odată într-un „bătrân sfânt”, cu o mulţime care se strânge împrejurul lui. În realitate, nu există nici o pricină pentru acest fapt – sunt multe persoane sfinte cărora nimeni nu le dă vreo atenţie.
(…) pe cine iubeşte pe Dumnezeu, dar călătoreşte fără sfat şi întrebare, (satana) îl învaţă şi el să iubească pe Dumnezeu, şi-l laudă că bine face, fără să priceapă aceştia că au căzut la laudă străină şi că în credinţa lor s-a încâlcit un fir subţire de putere vrăjmaşă. (…)
Deci nu-i de mirare că-i dă în robia înşelătorului de minte, ca să-i chinuiască. Câte unii mai aprinşi la minte, fie de la fire, fie de la boli, neavând cercarea dreptei socoteli, scâncesc în inima lor după daruri mai presus de fire, îmbulziţi de iubirea de sine. Având iubirea fără minte, pe care ar vrea să o cinstească cu daruri mai presus de fire, Dumnezeu îngăduie duhului rău să-i amăgească desăvârşit (II Tesaloniceni 2, 11), ca pe unii ce îndrăznesc să se apropie de Dumnezeu, necuraţi la inimă.
Se poate mânca de dulce în timpul postului?
Sunteţi nedumerită cu privire la post. Vă aflaţi la rude, iar acolo se mănâncă de dulce, şi vă temeţi că veţi da prilej să se creadă că vă socotiţi mai presus de ceilalţi şi că vă mândriţi. Întrebaţi ce este de făcut într-o asemenea situaţie.
Eu nu vă leg, dar vă sfătuiesc: după părerea mea, nu trebuie să vă temeţi să vă rugaţi rudele să vă gătească de post. Asta nu înseamnă a vă pune mai presus de ceilalţi. Dimpotrivă, vă îndepliniţi datoria şi ascultarea faţă de Biserică: unde este aici mândria?
Fericitul întru pomenire, Gheronda Iosif Vatopedinul, vorbește despre cele două elemente absolut necesare luptei duhovnicești a monahului, despre care Hristos ne-a învățat mai întâi: lepădarea de sine și dragostea.
Trebuie să-i mulțumim lui Hristos și Preacuratei Maicii Sale că ne-a învrednicit să fim iarăși împreună. Situația mea este foarte grea, sunt aproape paralizat. Dar, omenește, mi-am pus nădejdea în Dumnezeu și m-am rugat și la Maica Domnului să-mi ajute, pentru că voiam și eu să vă văd, să ne întâlnim, să fim împreună. Iar acest lucru are o foarte mare importanță în ceea ce privește scopul nostru.
sdfsdfsdf
Iată o scurtă explicație generală a semnificației crucii:
Domnul a plinit mântuirea noastră prin moartea Sa pe Cruce;
Pe Cruce, El a rupt zapisul păcatelor noastre;
Prin Cruce, ne-a împăcat cu Dumnezeu și cu Tatăl;
Prin Cruce, a pogorât peste noi darurile harului și toate binecuvântările Cerului.
Așa este crucea Domnului prin ea însăși.
Fiecare dintre noi se face părtaș puterii ei mântuitoare numai prin propria sa cruce. Crucea persoanală a fiecăruia, când se unește cu Crucea lui Hristos, se revarsă asupra noastră orice binefacere și orice dar desăvârșit.
“Sunați din trâmbiță la lună nouă, în ziua însemnată a sărbătorii voastre” (Ps. LXXX, 3). Poruncă profetică sunt cuvintele acestea! Dar citirile din Sfânta Scriptură, pe care le-am ascultat astăzi, sunt mai puternice decât sunetul trâmbiței și mai lămurite decât orice instrument muzical. Nu vestesc sărbatoarea premergătoare acestor zile.
Am cunoscut harul posturilor prin proorocul Isaia. Isaia a lepadat postul iudaic și ne-a arătat adevăratul post, spunând: “Nu postiți în judecăți și în certuri […] ci dezleagă toată legătura nedreptății” (Is. LVIII, 4,6); iar Domnul a zis: “Nu fiți triști […] ci spală-ți fața ta și unge-ți capul tău” (Mt. VI, 16-17).
Într-o zi mi-a venit gândul să cumpăr nişte peşte proaspăt. N-aveam la mine banii mei, ci numai pe cei ai mănăstirii. Aş fi putut să cumpăr, dar nu voiam să încalc regula vieţii mele. Dar gândul mă urmărea într-atât, încât chiar şi în biserică, la liturghie, nu-mi ieşea din minte. Am înţeles atunci că aceasta venea de la vrăjmaşul şi mi-am dat seama prin mila lui Dumnezeu că harul ne ajută să mâncăm puţin, demonii însă ne împing să mâncăm mult şi să ne procurăm mâncăruri căutate.
Nu găsim o definiţie unică şi perfect valabilă pentru post, ca formă a ascezei, oricât am căuta. Una care cuprinde într-însa mult este aceea pe are o dă cartea Triodului, cea care numeşte postul ca fiind „călătorie a virtuţilor”. Şi sigur că aici se cuprind nu doar credinţa, nădejdea şi dragostea, ci şi răbdarea, smerenia, tandreţea duhovnicească şi alte câte, minunate toate, chei de aur ale cerescului locaş al postului ortodox.
Nu-i nici o vinovăţie să mănânci. Domnul fie slăvit!… Ceea ce strică este pofta nesăţioasă, îmbuibarea peste ceea ce trebuie, umflarea stomacului până la refuz. Tot aşa cu vinul. A-l folosi cu măsură, nu-i nici o greşeală. Greşeala e a te da beţiei şi a fi necumpătat, a-ţi perverti folosinţa minţii. Dacă slăbiciunea voastră trupească nu vă îngăduie să treceţi ziua fără să mâncaţi, nici un ins înţelept nu v-ar putea ţine de rău.
Flămând am fost şi Mi-aţi dat de am mâncat, le va spune celor milostivi Domnul, la înfricoşătoarea Judecată. Te miri citind Evanghelia: „Când a fost Hristos flămând pe pământ?”. El nu vorbeşte doar de timpul când a umblat trupeşte pe pământ, ci de toate timpurile, până la sfârşit; nici doar de oamenii milostivi din acele timpuri, ci din toate timpurile.
“În vremea aceea a venit la Iisus un învăţător de lege, ispitindu-L şi întrebându-L: Învăţătorule, ce să fac eu ca să moştenesc viaţa de veci? Dar Iisus l-a întrebat: ce este scris în Lege? Cum citeşti? Iar el, răspunzând, a zis: să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată vârtutea ta şi din tot cugetul tău; iar pe aproapele tău, ca pe tine însuţi. Atunci Iisus i-a spus: drept ai răspuns, fă aceasta şi vei fi viu. Dar el, voind să se îndreptăţească pe sine, a zis către Iisus: şi cine este aproapele meu? Iar Iisus, răspunzând, a zis: un om oarecare se cobora din Ierusalim în Ierihon şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, s-au dus, lăsându-l abia viu. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea, dar, văzându-l, a trecut pe alături.
În două mii de ani de ocupaţie şi prigoane, noi, moldovenii, am învăţat că pe lângă biserica de piatră, de lemn şi de pământ, un preot trebuie să aibă o a doua biserică, mai micuţă. O biserică portativă. Pentru vremile de restrişte. Pentru momentele când nu mai poţi sluji în biserica mare. Această biserică de buzunar nu e mai mare decât o batistă. Ea se găseşte pe orice altar, în toate bisericile noastre; se numeşte antimis, de la antimension. Cuvântul înseamnă „în loc de masă” sau „înlocuitor de altar”. În orice biserică creştină, esenţial este altarul. Aşa cum s-a spus: „Altarul e obârşia oricărei slujiri a tainelor. Adevăratul templu e altarul…
Când ideile religioase se impun dintr-odată conştiinţei şi fiinţei noastre, avem o convertire subită. Aici nu mai este vorba de o luminare treptată a conştiinţei pentru a o stăpâni, ci de o iluminare, care cucereşte năpraznic fiinţa noastră la o nouă viaţă religioasă, curată şi desărvârşit sfântă. În acest caz ideea şi-a acumulat atâta energie în subconştient, încât deodată izbucneşte ca lava unui vulcan şi schimbă fizionomia morală şi spirituală a convertitului.
Negreşit, o viaţă îmbunătăţită poate să ne ajute mult la săvârşirea poruncilor lui Dumnezeu, dar n-aş putea susţine că ea săvârşeşte totul. Ce tărie va putea să-i dea cuiva viaţa sa îmbunătăţită, când începe lupta pentru credinţă şi când toţi luptă cu argumente din aceleaşi Scripturi? La ce-i va folosi mulţimea de sudori, când după acele osteneli cade, din pricina grozavei lui ne- ştiinţe, în erezie şi se desparte de trupul Bisericii? Cunosc mulţi oameni care au păţit aşa. Care-i câştigul strădaniei lui? Nici unul! Şi, la fel, nu-i de nici un folos o credinţă sănătoasă alături de o viaţă stricată.