“Cine nu vrea nu se vindecă. Cine vrea este vindecat de Harul lui Dumnezeu. În cele din urmă înţelegem cine este de vină, înţelegem ce se întâmplă înlăuntrul nostru şi ne lăsăm convinşi să ne vindecăm.
Să alergăm la Maica Domnului. Ea se pricepe la toate. Să alergăm la Maica Domnului, dar cu credinţă. Credinţa se manifestă prin voinţa. Dacă omul vrea să se facă sănătos: “Vrei să te faci sănătos?”,
– Părinte, de ce nu vă faceţi preot?
– Scopul este să ne mântuim. Preoţia nu este un mijloc de a se mântui omul.
– Nu v-au propus niciodată să vă faceţi preot?
– De multe ori m-au silit. Când eram în obşte, mă sileau să iau preoţia şi Schima mare. Scopul este ca să devenim călugări pe dinlăuntru. Pe mine aceasta mă interesa; nu mă preocupă nimic altceva.
1. Sensurile „sfânt” şi „sfinţenie” trec printr-o criză în epoca noastră: fie sunt respinse, fie sunt batjocorite, fie sunt deformate. Ba mai mult, nu numai la nivelul grupurilor sociale ce temporar sau definitiv au rupt orice legătură cu trupul bisericesc, dar şi printre aşa zişii creştini, ba chiar ortodocşi. Idealul în lumea de azi este de natură economică sau este viaţa bună în genere sau bunăstarea materială. Cine, chiar şi dintre creştini, are drept scop al vieţii să devină sfânt? Cine, interesat şi râvnind pentru traseul existenţial al copilului său, acordă prioritate sfinţeniei pruncului?
Lumea a devenit ca o casă de nebuni. Copiii cei mici adorm la miezul nopţii, deşi ar trebui să adoarmă odată cu apusul soarelui. Sunt închişi în blocuri, în betoane şi intră în programul celor mari. Ce să facă copiii, ce să facă şi părinţii? Vin copiii şi-mi spun: “Nu ne înţeleg părinţii”. Vin şi părinţii şi îmi spun: “Copiii noştri nu ne înţeleg”. S-a creat o prăpastie între părinţi şi copii. Ca să se şteargă trebuie ca părinţii să se coboare în starea copiilor, iar copiii să treacă în cea a părinţilor. Şi dacă acum copiii nu-i chinuiesc pe părinţii lor, nici copiii lor, mai târziu, nu-i vor chinui pe ei.
Aceasta este pecetea dumnezeiască, ce pecetluieşte orice lucru şi orice fiinţă, de la cea mai mică, până la cea mai mare.
Numai prin puterea lor, oamenii nu pot ridica decât a treia parte din pecetea cea tainică. Numai Acela care i-a pecetluit poate să desfacă toate peceţile.
Sporeşte încontinuu curăţia inimii, ca să ţi se ridice măcar pecetea unei singure taine din lume. Deoarece adevărul despre orice lucru este ca şi oglinda care nu se abureşte niciodată şi în care omul poate vedea frumuseţea lui cea cerească.
Una din provocările majore ale omului contemporan pare a fi aceea a libertăţii individuale fără limite, exprimată prin dreptul la orice. Omul se crede îndreptăţit să aibă tot ceea ce îşi doreşte. Legislaţiile sunt „forţate” în direcţia îndulcirii sau chiar a eliminării celor mai multe dintre interdicţii. Omul vrea şi cere să i se îngăduie orice. Cine şi de ce, şi în numele cui să-i interzică ceva? Nu este el stăpân pe sine? De ce n-ar putea face orice cu sine şi cu viaţa sa? Revendicarea drepturilor umane a ajuns deja la dreptul omului de a-şi lua viaţa.
Practicile caritabile în Biserica Ortodoxă
“Se cade ca de la bun început să risipim o neînţelegere manifestată în mod curent în ceea ce priveşte locul practicilor caritabile în Biserica Ortodoxă. În Occident adeseori se crede că Biserica Ortodoxă este mai mult „contemplativă” decât „activă” şi că are în privinţa carităţii o concepţie mai curând interiorizată decât exteriorizată, mai degrabă personală decât socială, duhovnicească, şi nu instituţională.
Toate bolile cele de multe feluri ale sufeltului au o singură pricină: păcatul. Dacă nu ar fi fost păcatul, nu ar fi fost nici boli, nici necazuri, nici moarte în lume. Tocmai de aceea vorbeşte astfel Sfântul Tihon despre păcat. Păcatul este un rău de nepovestit, care Îl jigneşte pe Dumnezeu Cel nesfârşit şi bun. Trădare neruşinată este păcatul, prin care Îl trădăm pe Dumnezeu Cel drept şi fără de moarte.
“Despre regulile de purtare a războiului duhovnicesc şi cerinţele asceticii istorisesc amănunţit Sfinţii Părinţi şi nevoitorii contemporani ai Ortodoxiei. De aceea, ne vom mărgini aici doar la aspectele medico-psihologice ale luptei cu “lăcomia pântecelui”. Izbăvirea de acest viciu reprezintă o serioasă măsură profilactică şi terapeutică în privinţa unei serii întregi de boli (v. cap. 4-6). Ne vom strădui, pe exemplul mijloacelor duhovniceşti de apărare împotriva acestei patimi, să arătăm însemnătatea luptei şi cu celelalte patimi păcătoase.
Medicamentul împotriva “lăcomiei pântecelui” e postul.
Este interesant faptul că, în lecturarea vieţii Sfântului Siluan de la Muntele Athos, chipul ce iese în evidenţă cel mai mult în viața lui este acela al tatălui său, un ţăran neînvăţat. Tatăl său a fost un om cu o mare credinţă. Sfântul Siluan a considerat că tatăl său este mai înţelept decât aşa-numiţii părinţi duhovniceşti. Povestea de mai jos este un interesant mod despre cum tatăl său și-a stăpânit mânia în îndreptarea fiului său.
Acest fragment este din cartea Părintelui Sofronie: Sfântul Siluan Athonitul.
“De sărbătorile Naşterii Domnului şi de Florii, după obiceiul întocmit de demult în mănăstire, după Utrenie, surorile o conduceau pe egumenă cu cântări şi lumânări aprinse în chilia sa. Aici, după cântarea troparului în cinstea sărbătorii, întotdeauna le spunea un scurt cuvânt de învăţătură.
„Îmi place întotdeauna, de sărbători, să împart cu voi cuvântul pe care Dumnezeu mi-l pune pe suflet, le spunea într-o zi. Ieri, în timpul citirii Evangheliei, am reţinut cu precădere că Maica Domnului, ascultând povestirile păstorilor despre ivirea îngerului care le-a vestit Naşterea Mântuitorului lumii, a adunat cuvintele lor în inima sa.
La spovedanie nu trebuie să spui acele păcate de care ai fost dezlegat la spovedaniile anterioare și pe care nu le-ai mai repetat, altminterea ar însemna că nu ai încredere în puterea Tainei săvârşite prin spovedanie. Nu trebuie să-ţi aminteşti de persoana cu care ai fost în clipa săvârşirii păcatului, ci să te osândeşti numai pe tine.
Cei care se mărturisesc şi spun păcatul numai pe jumătate şi restul nu, cei care nu iau hotărârea de a spune tot păcatul, aceştia sunt cu un picior la duhovnic şi cu altul la păcat.
Nicicând duhul lumii nu s-a împăcat cu realitatea dumnezeiască a vieții. În acest sens, scrierile Sfântului evanghelist Ioan sunt foarte elocvente atunci când subliniază, fără echivoc, antagonismul dintre adevăr-minciună, lumină-întuneric, iubire-ură etc.
Din acest antagonism al opțiunilor inevitabil se naște conflictul – întrucât orice alegere în afara Binelui aduce durere, ce poate fi asumată sau justificată. Este conflictul pornit de ura celor ce nu suportă adevărul, lumina, iubirea, ca realități trăibile, posibile în viață, motiv pentru care le vor înecate în tăcere sau trecute în neființă.
Întrebare: Care păcat este mai greu, afară de păcatul ereziei?
Răspuns: Precum, dintre toate faptele bune, mai înaltă este iubirea, aşa şi, decât toate păcatele, mai greu este a urî pe fratele tău. Că cela ce urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni, după cum a zis Apostolul. Cel ce urăşte pe fratele său, pe Iisus, însuşi Dumnezeu, Îl urăşte. Cela ce urăşte pe fratele său, întru întuneric este şi întru întuneric umblă şi nu ştie unde merge, că întunericul i-a orbit ochii lui.
“Teme-te, bucuria mea, de odihna trupească! Aceasta e o mare pagubă. Ea nu permite inimii să ardă şi stinge flacăra dragostei şi a adevăratei bucurii. Fie ca inima ta să ardă totdeauna de râvna către Dumnezeu! Nu-ţi fie milă de tine, ci luptă-te ca să nu se stingă focul dreptăţii. Cel care îşi aşază nădejdea în Domnul nu ştie de întristare, iar cel care este împovărat cu griji de prisos se află în întristare…
Pilda samarineanului milostiv, i-a şocat pe primii săi ascultători, adică pe evreii de acum 2000 de ani, prin alegerea, ca personaj principal al parabolei, al unui om de neam samarinean, neam pe care evreii îl urau cel mai mult.
Țara locuită de evrei, în vremea Mântuitorului, cunoștea două provincii: Galileea, la nord și Iudeea, la sud. Între aceste două provincii se interpunea Samaria.
După cum Hristos s‑a folosit de trupul Său pentru a birui diavolul, păcatul și moartea, tot astfel trebuie să ne folosim de trupul nostru pentru a lupta împotriva anumitor aspecte ale „trupului”. Evagrie susține că se poate dobândi „neprihănirea inimii prin intermediul trupului”, pe care „monahul trebuie să‑l trateze întotdeauna ca și cum ar mai locui împreună încă mulți ani încolo”. Scărarul adoptă o atitudine asemănătoare: „nu voi mai putea dobândi virtuțile dacă voi nimici trupul”. Trupul este, prin urmare, „un prieten”, „un aliat”, „un ajutor”, „un apărător”.